„Testul psihopatului”, de Jon Ronson
Editura Art, Colecție: Guerrilla de pe noptiera, București, 2023
Traducator: Luiza Vasiliu
Jon Ronson mi-a captat rapid atenția pentru că nu ai cum să nu fi sedus(ă) de întâmplarea romanească din incipitul lucrării sale, „Testul psihopatului”. Autorul ne spune ce anume l-a determinat să demareze întregul proces de identificarea „nebunilor”. Povestea începe cu o carte stranie trimisă mai multor universitari de către un expeditor necunoscut, în cadrul căreia se propune un puzzle. Prietena lui Deborah a primit fabuloasa carte enigmă, iar în încercarea de a descoperi semnificația care se află în spatele jocului propus în carte, a reușit să găsească o comunitate a destinatarilor în cadrul căreia se ofereau mai multe variante de rezolvare. Majoritatea propunea comparații prin intermediul mai multor asemănări, de exemplu titlul, Ființă sau neant, care te duce cu gândul la lucrarea lui Jean-Paul Sartre, publicată în 1943, Ființă și neant. Apoi interpretarea se plia după alte posibile semnificații urmând alte căi, prin izolarea elementelor, de la modul în care este întocmită cartea capcană, statutul destinatarilor, descifrarea mesajelor ascunse într-o încheiere aproape profetică: „Îți spun mai multe când mă întorc”, o expresie care lasă mult loc pentru speculat și pentru fantezie. Prin urmare, curiozitatea pare să fie litera de lege în cazul acesta, curiozitatea lui Deborah, care este de fapt o prietenă a unui prieten de-ai autorului, curiozitatea autorului, dar mai ales curiozitatea noastră a cititorilor.
Să trecem de paragraful cu rețeta unui bestseller și să ne oprim puțin asupra conținutului cărții, ce anume își propune să facă Jon Ronson în „Testul psihopatului”? Ei bine, explorează mai multe prejudecăți cu privire la ideea de normalitate și la cea de ieșire din sfera ei. Optează de cele mai multe ori pentru sugestie, nu ne spune în mod direct că există loc de interpretare în distincția dintre sănătos și bolnav mintal. Preferă să ne poarte într-o vizită în cadrul unui institut care se ocupă de tratarea diverselor psihoze sau nevroze, astfel să putem descoperi că, în ciuda confruntării cu o pesoană a cărui comportament este relativ normal, aceasta poate ascunde apucături ceva mai deosebite. De aceea la început alege să facă o scurtă prezentare a câtorva „chestiuni legate de creieri” de la diverse fobii, la modurile în care se raportează oamenii la realitate sau cu referire directă la problema psihopaților.
Stilul lui Ronson este foarte atrăgător, pare că citești mai degrabă o proză scrisă într-un mod viu care, în ciuda faptului că nu promite foarte mult din punct de vedere științific, te ține „captiv(ă)” între rândurile sale. Cu toate acestea, aura de ficțiune se stinge treptat, iar lucrurile devin din ce în ce mai serioase, așa ajungem la mărturisirile unor specialiști din domeniu, prin intermediul cărora înțelegem că pe interior nu suntem la fel, creierul psihopatului funcționează diferit de al celor capabili de empatie.
Fiecare capitol în parte spune o poveste, de parcă ai citi o culegere de povestiri sau de proze scurte, autorul ne spune câte ceva legat de cum se vede sau simte ieșirea din normă în fiecare dintre capitole. Primul capitol spune povestea gândirii iraționale care poate avea o influență foarte mare asupra celor cu logica intactă. Descoperim că expeditorul cărții suspecte este un om care nu mai gândește în limitele algoritmului unui raționament uman firesc. Cum este și cazul expeditorului care a făcut în mare posibilă apariția acestei cărți, în ciuda statutului respectabil căpătat prin intermediul profesiei, mai bine zis a profesiilor sale, rămâne chestionabil modul în care face alegerile, acesta nefiind unul rațional. Un caz special în care aparența convingătoare de om în deplinătatea facultăților mintale face ca identificarea bolii să fie mai dificilă.
Revin asupra naturii investigației lui Ronson pentru a sublinia că nu avem de-a face cu un studiu care să ne ofere o perspectivă psihologică sau psihiatrică în adevăratul sens al acestor doi termeni. Într-adevăr ne determină să ajungem la o serie de întrebări care pun la îndoială statutul normalității sau al „psihopaților”, dar nu ne oferă date sau detalii ceva mai științifice, sunt deducții la care ajunge în urma unor experiențe, de cele mai multe ori haioase. Umorul, plauzibilitatea și detectivistica sunt întotdeauna la limită, dar tot ce putem să facem este să-l credem pe cuvânt și să ne bucurăm de călătorie alături de el. Ronson ne prezintă anumite părți ale problemei, lăsând de multe ori să vorbească specialiștii, dar nu se avântă în definiții clare sau în rezolvări concrete, ceea ce mi se pare o alegere ce denotă ceva mai multă inteligență.
Cu toate acestea, Jon Ronson reușește să deschidă o fereastră destul de largă care ne permite să pătrundem cu privirea destul de departe în lumea psihopaților, dar și a industriei de medici și cercetători din cele două domenii numite mai sus (psihologia și psihiatria). Privim atât cât să înțelegem că lucrurile nu stau așa cum ne-am aștepta. Mă gândesc la statutul cărții și tot înerc să mă decid și cred că se aseamănă cu cazul unui documentar pe care l-am urmărit destul de recent. Documentarul prezenta scene din istoria descoperirii morții, mai exact făcea la referire la cum au ajuns oamenii să-și dea seama de momentul în care se poate spune despre o persoană că nu mai este în viață, cam asta se întâmplă în cazul acestei cărți. Suntem invitați să fim „martori” ale unor momente în care diversși specialiști decid sau descoperă când ar trebui să considerăm că vorbim sau interacționăm cu o persoană care se află în deplinătatea facultăților mentale.
În ciuda aurei de ficțiune asupra căreia am stăruit, trebuie să vorbesc și de unde sau cum anume răzbate adevărul în această carte, aici ne ajută declarațiile specialiștilor din domeniu. De exemplu, în capitolul al patrulea, care dă și titlul cărții, „Testul psihopatului”, psihologul Bob Hare, care a creat și testul în cauză, îi mărturisește autorului că nu există cale de întors în cazul celor lipsiți de empatie. Consideră că atunci când vei învăța psihopatul ce este empatia, acesta va reține rețeta gesturilor și a mimicii care să inspire empatia și apoi o va folosi pentru a manipula în continuare.
Bob Hare lucrase în anii `60 în cadrul unui penitenciar unde avea de-a face cu mai mulți delicvenți, parte dintre ei psihopați. Interacțiunea cu ei l-a expus mai multor pericole și situații degradante, a ajuns până în punctul în care viața i-a fost pusă în pericol. Din acel moment s-a hotărât să găsească o modalitate prin care să-i demaște, astfel a luat naștere testul care avea să-l pregătească pentru viitoarele interacțiuni. Acesta s-a folosit de un truc prin care să monitorizeze creierul deținuților, i-a anunțat că urma să li se aplice un șoc electric (foarte dureros din ce spune chiar Hare), reușea să identifice psihopații prin faptul că lor le lipsea teama care preceda șocul, așa cum se putea observa în cazul deținuților sănătoși din punct de vedere mental. Aceștia din urmă erau transpirați sub teroarea durerii pe care urmau să o îndure. În cazul deținuților psihopați, amigdala, partea din creier responsabilă cu senzația de neplăcere, nu funcționa normal, nu trimitea semnalele care să inducă starea de frică. Cam atât despre perpectiva pe care ne-o oferă Jon Ronson, de aici în colo vă las pe voi să descoperiți mai multe.
Este o carte pe care am citit-o mult mai repede decât m-aș fi așteptat, în multă criză de timp, pe apucate, dar care pot spune că m-a învățat ceva și consider că reprezintă un exercițiu care ne ajută să privim puțin diferit lumea. Nu sunt în măsură să stabilesc cât de valoroasă este din punct de vedere științific, pot doar să spun că pentru mine a meritat timpul petrecut alături de ea.
Puteți cumpăra cartea: Editura Art/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse foto: Editura-art.ro, Libris.ro, IMDb.com, popularmechanics.com)
