“Un om: Klaus Klump” şi “Maşinăria lui Joseph Walser”, de Gonçalo M. Tavares
Editura Paralela 45, colecţia “Ficţiune fără frontiere”, Pitești, 2018
Traducere din limba portugheză de Cristina Bugheanu
„Brutalitatea s-a instalat și acum nu mai afectează pe nimeni.” Consider acest citat definitoriu pentru temele pe care scriitorul Gonçalo M. Tavares le prezintă în cadrul celor două romane ale sale. Absurdul războiului, abrutizarea și mecanizarea spiritului uman, moartea și iminenţa acesteia sunt doar câteva subiecte esențiale portretizate în cele două creații. Stilul succint şi laconic antrenează acțiunile din ambele romane, marcând, pe de o parte, povestea unui bărbat fascinat și intrigat de mașinile de luptă ale războiului, pe de altă parte, legătura inseparabilă dintre un om și o mașinărie.
„Lui Klaus nu i-a fost rușine atunci când a sărutat cizma dreaptă a soldatului. Mai târziu i-a fost. Departe de faptă. Pentru că, atunci când ți-e frică, nu ți-e rușine sau rușinea ocupă mai puțin spațiu decât spaima, care e uriașă. Și, de aceea, nu există. Abia mai târziu și-a amintit cum i se făcea rușine, stând în picioare la tablă cu o ecuație în față, în timp ce profesorul îl privea, iar el nu știa cum să o scoată la capăt. Se simțea ca într-un labirint, fiecare ecuație era un labirint din care nu știa cum să iasă.” (pag. 17)
Dacă la început războiul a însemnat pentru Klaus Klump un eveniment absurd, neobișnuit și fără o explicație rațională, în urma unor incidente care-l marchează acesta decide să se înroleze în armată. Astfel, supus nedreptăților și ororilor războiului, Klaus devine un alt om, abrutizat şi convins de puterea sa ca soldat, prin intermediul căreia decidea viaţa altora. Gloanţele, tancurile, tacticile războiului devin motive de meditație și fascinaţie pentru Klaus, desemnând modul său zilnic de viață.
„Nu era apă, era puțină. Dar era foc, focul era simplu. Erau chibrituri, tancurile stăteau acum pe loc, dar erau obiecte fierbinți, animale ale orașului apărute recent, biologie metalică, înaltă, aproape de înălțimea unei girafe, câți metri? Erau păsări care zburau sub linia superioară a tancului. Era un fel de a privi orașul. Mai jos de tancuri, mai sus de tancuri. Unii munți îndepărtați păreau promițători pentru că depășeau cu mult înălțimea tancurilor.” (pag. 39)
În “Mașinăria lui Joseph Walser”, Gonçalo M. Tavares reia aceeaşi perioadă de desfășurare a războiului, protagonistul fiind, în acest caz, preocupat, dacă nu chiar obsedat de maşinăria pe care o supraveghea la muncă. Totul depinde pentru Joseph de acest mecanism ce necesită o atenție deosebită şi neîntreruptă, fără de care viața sa nu are un sens. Acest personaj m-a surprins datorită preocupării sale obsesive şi bolnave pentru colecţionarea pieselor mici pe care le ţinea aranjate într-o cameră ascunsă de soţia sa.
„Aproape că se putea spune că organismul lui Walser devenea melancolic în secunda în care motorul se oprea, iar el înțelegea că, până la urmă, erau în joc două lucruri: el și mașinăria. Două lucruri incompatibile, doua lucruri separabile, două lucruri care se puteau despărți. Iar melancolia venea tocmai din acea convingere: el și mașinăria erau două lucruri care se puteau despărți.” (pag. 142)
Universul ficţional al lui Tavares se află la limita dintre luciditate şi nebunie, agonie şi fascinaţie, absurditate şi raţiune. Războiul a fost și rămâne un eveniment prin care spiritul uman îşi testează limitele, virtuţile şi defectele, un moment răscolitor care poate schimba decisiv viața unui om… fie în bine, fie în rău.
