”Fotograful Curții Regale”, de Simona Antonescu
Editura Cartea Românească, București, 376 p.
O poveste despre nașterea României, a identității multiculturale românești, la sfârșitul secolului XIX, este spusă prin intermediul fotografiilor, dezvoltând o modalitate recurentă în proza de tip postmodern, cu antecedente la Hortensia Papadat-Bengescu (Femeia în fața oglinzei), unde, de exemplu, eroinei (Manuela) îi defilează în amintire „un galantar cu fotografii” sau la neterminatul Sub pecetea tainei de Mateiu Caragiale, construit pe o misterioasă poză a unei doamne, un motor narativ pentru detectiv, „conu Rache”.
Fotografia devine pretext literar postmodern o dată cu Radu Petrescu (de pildă în Didactica Nova, 1971), excelent dezvoltat de Cristian Popescu (cu Local familial, 1995, unde familia întreagă este un joc de cărţi sau de poze). Nu trebuie uitat Gheorghe Crăciun, care face o poetică a scriitorului-fotograf în romanul său de debut, Acte originale / Copii legalizate (1982).
Practica postmodernă a scriitorului-fotograf, a scrierii ca act fotografic (deopotrivă novrealism, dar și onirism), cu toate sensurile cele bune adunate, dar și cu cele rele (de pildă, ambiguitatea clișeului, mai degrabă de evitat), a fost pe larg descrisă de Susan Sontag (Despre fotografie datează din 1977).
Romanul Simonei Antonescu, Fotograful Curții Regale, un alt debut dedicat „fotografiei literare” (după cel al lui Gheorghe Crăciun), creează o lume, filtrată prin aparatul lui Franz Mayer, sas coborât la București, unde își deschide un faimos atelier, devenind în scurtă vreme furnizor al Curții. Studiind vitrina atelierului, schimbările ei, intrăm în atmosfera la belle époque, chipuri și povești desfășurate de-a lungul unui deceniu, cam de la 1878 la 1889, cu un epilog interbelic. Volumul este ilustrat cu fotografii din a doua jumătate a secolului XIX, parte din ele realizate în atelierul Franz Mandy (al cărui logo și deschide acest roman vizual), dar și în ateliere sau pe subiecte ploieștene ori pariziene, creând o lume serenă, cu aspirații haute bourgeoisie.
O lume ce devine românească, iar acest proces de formare a identității naționale constituie subiectul principal al cărții. Este lumea unde se găsesc, pe aceeași „uliță mare”, „grecul cu măsline”, „armeanul cu cafea” şi „evreul cu stofe scumpe”, o lume cu poveștile ei exotice. Astfel, o parte interesantă a identității românești este cea a poveștii lui Chiron grecul, negustorul de măsline și orientale, sosit în țară cu părinții, pe vremea fanarioților, dar și a copiilor lui Eli Rosenthal, proprietar de ceainărie în Dudești sau a lui Spiru Agopian, negustor de cafea, și a fiicei Despina Agopian, luptătoare feministă, admisă la Curte de regina Elisabeta.
Nu lipsesc rudarii, ciobanii, datinile Sânzienelor (cu alea frumoase cu tot), sacagiii, duelgiii, lăutarii (și taraful lui Ochialbi), toți vin cu poveștile lor în vitrina lui Franz Mayer, iar Simona Antonescu le observă, le aude, le spune mai departe, cu un stil deosebit, atent, de pildă, la utilizarea justă a neologismului, la decupajul frazei, la cuvântul cu iz arhaic (cuhnie, arvunit, poruncă, grădină – în loc de parc –, iznoavă, a se cădea ș.a.).
Astfel, punctul culminant al textului îl constituie Expoziția de la Paris și noutățile epocii (inclusiv turnul Eiffel), în fond un pretext pentru spectacolul națiunilor: de la Mongolia la Rusia, de la Grecia și Argentina la Tunisia și Maroc, trecând prin omniprezenții francezi, germani sau englezi, noile sau mai vechile națiuni evoluează, defilează, s-au născut și se expun la marea Expoziție.
Aici este și momentul în care românitatea se prelungește spre teritorii protocroniste, precum în întâlnirea dintre inginerul Pănculescu și Gustave Eiffel, la inaugurarea Turnului, unde sunt elogiate nici mai mult nici mai puțin decât niturile românești, produse la Reșița, pentru turnul Eiffel; nituri și oțel „de la noi”, se mândrește inginerul Pănculescu (p. 336). Dar – (poate s-a mai spus) care noi? Uzinele Reșiței nu aparțineau tocmai statului român, tehnologia fabricilor era cam neromânească și poate și râul, și ramul.
Asumându-și perspectiva fotografului Franz, de la nivelul jobenului său, romanul face așadar o panoramă a lumii românești din care nu sunt prezente momente mai puțin flatante pentru identitatea autohtonă, aflată în formare, precum răscoalele de la 1888 (firește, nu făcea nimeni o fotografie a momentului) sau manifestațiile și protestele epocii, atitudinile antisemite etc. Este doar lumea ce se strecoară prin ochiul aparatului fotografic, o lume cu pretenții sau cu aspirații, o lume din jurul Casei Regale. Este și lumea cu care o bună parte a clasei de mijloc s-a identificat, preferând să vadă și, mai ales, să se vadă exclusiv prin ochiul magic al domnului Franz.
În prezentul selfie-ului, al megapixelilor instantaneu obținuți, fotografia se îndreaptă spre o altă zodie, ce are destul de multe în comun cu inutilitatea, cu abandonul, cu clipa nesemnificativă și poate de aceea expresivă; iar dacă luăm în considerare că toate aceste fotografii și texte au fost create într-o epocă ce are în comun mai multe cu Franz Duschek sau Franz Mandy decât cu imaginea digitală actuală, romanul Simonei Antonescu nu atât face parte, cât mimează că face parte dintr-o epocă revolută, ceea ce constituie și farmecul său.
