”Convoiul mieilor”, de Lucia Dărămuș
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2018
1944. Războiul își schimbase deja cursul, dar speranțele de victorie rămăseseră puternice în ambele tabere. Iar acolo unde se pierduse speranța, mai exista opțiunea răzbunării, distrugerii fizice și morale. La fel se întâmpla și în Transilvania ocupată abuziv de către autoritățile maghiare încă din 1940, unde se orchestrau ultimele forme de răzbunare și de cruzime, prin trimiterea unor trenuri supraaglomerate, pline de evrei, spre lagărele de exterminare naziste. Într-unul din vagoane se afla și micuța Hannya Moscovici, de numai 10 ani.
Lucia Dărămuș imaginează sau descrie (nu știu dacă este o poveste pur ficțională suprapusă pe un adevăr istoric sau este o poveste adevărată, transmisă în forma romanului) această ființă atipică unei tragedii de o asemenea amploare. Hannya trece peste toate poverile unei călătorii lungi, chinuitoare, alături de oameni suferinzi, majoritatea necunoscuți, cu ajutorul unei lumi imaginare, pe care și-o redesenează la fiecare pas. Această lume, Limelfia, se adaptează evenimentelor pe care le trăiește și tragediilor care se abat la fiecare pas, iar personajele supranaturale sau obișnuite care o populează dezbat problemele zilei alături de Hannya. Nu este neapărat o lume veselă, ci una care poartă, la rândul ei, urmele suferințelor din lumea reală. Mai mult, fetița ”împrumută” de aici povești, pe care le spune la rândul ei celor din jur, care o ascultă atent, pentru că este singura variantă de a avea acces la o formă oarecare de fericire:
”În trenul de vite evreii stăteau toți înghesuiți. Se întrebau dacă vor mai avea parte de viață sau nu. Numai Hannya nu întreba nimic, ea doar visa cu ochii deschiși tărâmul Limelfiei. Acolo era bine, foarte bine.
Așadar, era timpul să zboare spre Limelfia.
– Roșilă, în ce parte ne vei duce?
– Spre în afara marginii Limelfiei. Acolo găsim destulă apă pentru toți acești oameni din tren. Doar că am nevoie de mult, mult vânt cald, se smiorcăi acesta, neuitând să-și sufle nasul roșu și mare într-o frunză de arțar.” (pag. 9-10)
Chiar dacă Hannya este liantul volumului, poveștile acoperă un număr mai mare de evrei, fiind descrise clipele liniștite, obișnuite, de dinaintea războiului, apoi frământările de după începutul acestuia, momentele de panică atunci când au fost arestați, reacția din trenurile suferinței și felul în care au trăit, au supraviețuit sau au murit în lagărele de concentrare. Vieți simple, complicate de mania naziștilor pentru rasa pură. Sunt povești pe care le cunoșteam (despre Mengele, și el personaj important în carte, despre Auschwitz și suferințele evreilor), dar și povești noi, care descriu suferințele din perioada războiului a unor individualități, evrei care au fost mutați forțat în locurile de exterminare tipice nazismului. De altfel, povestea acestor destine mi s-a părut punctul forte ale romanului, locului unde el impresionează, cu mult mai multă încărcătură decât metafora lumii imaginare a fetiței de 10 ani:
”Goliciunea devenise un bun comun. În fața lor, îmbrăcați, nemții priveau pictura nudurilor vii cu superioritatea rasei. Evreii erau câinii care trebuiau uciși. Prea se înmulțiseră, prea se răspândiseră, prea erau ca pietrele peste tot, prea multe afaceri le aparțineau, prea se impuseseră în mersul acestei lumi. Acum era rândul morții, declinul, suișul trebuia retezat, mizerabila treabă fiind făcută de naziști, în contul întregii lumi.” (pag. 117-118)
Evreii descriși aici sunt deznădăjduiți: unii dintre ei au murit în timpul transportului, alții în experimentele lui Mengele sau în camerele de gazare; copiii au fost despărțiți de părinți, iar viitorul nu arată deloc bine. În lagărul de concentrare, adulții nu primesc nicio informație din exterior, nu știu nimic despre înaintarea trupelor aliate sau despre eventualul final al războiului. Este momentul-cheie în care pare că evreii și-au pierdut credința străveche în Dumnezeu, pentru a-i pune la îndoială existența sau măcar pentru a-l întreba care este motivul pentru care a părăsit poporul ales. Poate de aceea, după război și întemeierea statului Israel, tot mai mulți evrei au devenit atei și ”religia” lor a devenit păstrarea și transmiterea mai departe a memoriei Holocaustului:
”Unde era Cel fără început și fără de sfârșit, Cel care promisese că nu-și va părăsi poporul ales niciodată? Unde fusese când copiii evrei fuseseră scoși afară din școli, când geamurile caselor evreiești fuseseră sparte, când bande de studenți creștini îi băteau pe colegii lor evrei în mod constant, lăsându-i desfigurați? Nimeni nu le sărise în ajutor în 1930, când toți studenții evrei de la Drept fuseseră loviți cu bâte, bocanci și pumni, până li s-au rupt oasele, de colegii lor. Unde a fost El?! Și acum? Revolta pusese stăpânire pe tot trupul lui Levi. Trebuie să se știe ce-i așteaptă, își spuse.” (pag. 41-42)
”Convoiul mieilor”, de Lucia Dărămuș, este o carte impresionantă, plină de lacrimi și tristețe, în care descoperim multe povești care meritau cu siguranță spuse. Într-o literatură ca a noastră, este de apreciat că descoperim cărți noi despre tragedia evreilor din România.
