Carti Memorii jurnale Recomandat

Jurnal rusesc, de John Steinbeck (II)

Jurnal rusesc, de John Steinbeck
Editura RAO, Bucureşti, 2010
Traducere de Petru Iamandi

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Prima parte a articolului, aici.

2. Jurnalul rusesc al lui Steinbeck

John Steinbeck a fost acceptat de autorităţile sovietice pentru a vizita URSS pentru că până în anul 1948 Steinbeck scrisese destule romane care îi putea îndreptăţi pe sovietici să-l considere un scriitor progresist căci Steinbeck s-a aplecat cu precădere asupra problemelor sociale din America, cea mai cunoscută cartea a sa, The Grapes of Wrath -1939 (Fructele mâniei) dezvoltând un subiect delicat americanilor dar plăcut comuniştilor: exodul fermierilor săraci din Oklahoma în timpul marii crize financiare din perioada 1928-33 către pământurile fertile dar şi bine protejate din California în căutarea unor ipotetice locuri de muncă. „Steinbeck combină realismul cu un romantism primitiv care pune pe primul loc fermierul sărac ce trăieşte în comuniune cu pământul său.” [1]

John Steinbeck a adoptat calea de mijloc intre cele doua curente ale literaturii de calatorie in URSS care oricum am lua-o nu avea cum sa fie o literatura doar de calatorie fiind mult mai mult decat atat, in functie de pozitionarea ideologica. Dar si etica pentru ca au fost destui scriitori cu simpatii comuniste clare care, vizitand URSS si descoperind realitatiile crude, nu au putut sau vrut sa (se) minta. Altii au facut-o cu buna stiinta atat din naivitate/comoditate cat si din interes. Intentiile lui Steinbeck si Capa, fotograful care l-a insotit, sunt cat se poate de pasnice si neutre/diplomatice ”impreuna am hotarat cateva lucruri: sa nu sfidam, sa nu criticam, dar nici sa laudam. Sa incercam sa consemnam totul cu onestitate, sa descriem ce-am vazut si ce-am auzit fara comentarii.” De ce acest efort? Pentru ca „situatia ne facea sa credem ca existau lucruri despre care nu scria nimeni si tocmai acestea erau lucrurile care ne interesau cel mai mult. Cu ce se imbraca oamenii acolo? Ce manaca la cina? Dau petreceri? Ce fel de alimente exista acolo?Cum fac dragoste si cum mor?Despre ce discuta? Danseaza, canta, se joaca? Copiii merg la scoala? Ni s-a parut ca ar fi ceva deosebit sa descoperim aceste lucruri, sa le fotografiema si sa scriem despre ele”[2]

John Steinbeck

Unui functionar de la VOKS (!) Steinbeck ii detaliaza proiectul sau de vizita: „intentia de a evita politica, de a incerca sa vorbim cu colhoznicii, cu muncitorii si cu vanzatorii din piete, pentru a le intelege modul de gandire si de a vedea cum traiesc, dupa care sa impartasim americanilor experienta asta, spre a contribui la intelegrea dintre popoarele noastre.”[3] Naivitatea scriitorului american este evidenta, Steinbeck crezand ca poate pur si simplu sa vorbeasca cu cetatenii sovietici despre aspectele vietii cotidiene, fara sa-si imagineze ca intr-un sistem comunist acestea nu sunt deloc la fel de nevinovate precum intr-o tara libera. Functionarul sovietic ii raspunde acru „ne-am saturat de cei care vin la noi si declara sus si tare ca sunt prorusi pentru ca, dupa ce se intorc in Statele Unite, sa declare sus si tare ca sunt antirusi.” Conceptia organelor staliniste era dura si exprimata fara sa vrea de acest Karaganov: odata ce ai mancat din mana mea nu ai voie sa o musti! Cei care vizitau URSS trebuind sa ofere o descriere idilic-propagandistica pentru ca evocarea unei mici parti a realitatii nu putea fi incadrata decat la propaganda antisovietica si simpatii fasciste.

Relatarea vizitei lui Steinbeck şi a fotografului Robert Capa dovedeşte că şi conceptul de vizită ghidată evoluase faţă de cel din anii 1930. Aproape tot timpul Steinbeck are iluzia unei marje de libertate apreciabilă când, mai mult ca sigur, era urmărit şi supravegheat îndeaproape de interpreţi, şoferi, femei de menaj etc. O tânără interpretă sovietică (Svetlana, poreclită de Steinbeck Sweet Lana) îi prilejuieşte autorului observaţii ironice referitoare la felul cast al tinerelor sovietice (spre deosebire de emancipatele americance) „Fetele cuminţi nu beau. Şi, în fine, fetele cuminţi, sunt foarte prudente cu prietenii lor. Sweet Lane era atât de morală, încât ne-a făcut să ne simţim ca nişte desfrânaţi, deşi niciodată nu ne consideraserăm foarte imorali. Ne place o femeie bine făcută, ştim să apreciem o gleznă bine rotunjită. Suntem sensibili la rimel şi la fardul de pleoape. Ne place swing-ul şi scat-ul, iar picioarele lungi ale dansatoarelor ne asigură buna dispoziţie toată ziua. Toate acestea erau decadente pentru Sweet Lana. Produsele capitalismului decadent.”[4]

Din fericire pentru laureatul Premiului Nobel pentru Literatura din 1962 el nu se ţine de cuvânt şi critică voalat diverse aspecte ale stalinismului victorios. Oricât de avansat i s-ar fi părut propagandei sovietice Steinbeck, americanul nu poate fi păcălit cu una, cu două ceea ce-l deranjează fiind şi cultul personalităţii lui Stalin, cult aflat la apogeu după înfrângerea Germaniei naziste. ”Cu siguranţă pictarea, modelarea, turnarea, forjarea şi brodarea lui Stalin e una dintre industriile cele mai dezvoltate din Uniunea Sovietică. Stalin e pretutindeni, atoatevăzător.(…) În timpul ceremoniilor, tablourile lui Stalin depăşesc orice limită raţională. Ajung până la o înălţime de opt etaje până şi la o lăţime de 15 metri. Pe fiecare clădire publică există astfel de portret-monstru.(…) Indiferent de motiv, nimeni nu poate scăpa o clipă de privirea zâmbitoare, gânditoare sau severă a lui Stalin. Acesta e unul din aspectele pe care americanul se dovedeşte incapabil să le înţeleagă din punct de vedere emoţional.”[5]De ce ? Pentru că americanul fusese tot timpul un om liber. ”

Coperta editiei americane

În toată istoria nu găseşti o persoană atât de acoperită de onoruri cât încă mai este în viaţă. Din punctul acesta de vedere ne putem gândi numai la Augustus Cezar, dar până şi de el ne îndoim că s-a bucurat, in timpul vieţii, de prestigiul lui Stalin, de veneraţia cu care îl privesc ruşii, ca şi de fascinaţia aproape divină pe care Stalin o exercită asupra poporului sau. Tot ce spune Stalin e adevărat, chiar dacă pare să contrazică legilor naturii. Locul lui de naştere a devenit deja un loc de pelerinaj. Cei care îl vizitau cât am fost noi acolo vorbeau în şoaptă şi mergeau în vârful picioarelor. (…) Dacă Stalin are atâta putere în timpul vieţii, ce se va întâmpla după ce moare? În multe luări de cuvânt în Rusia i-am auzit pe vorbitori citând pe neaşteptate o frază dintr-un discurs de-al lui Stalin, echivalentă cu ipse dixit-ul de necombătut al învăţatului medieval care îşi susţinea argumentaţia apelând la Aristotel. În Rusia nimeni nu pune cuvântul lui Stalin la îndoială (…) Şi indiferent cum s-a ajuns la situaţia aceasta, prin propagandă, prin îndoctrinare, prin repetare la infinit şi prin iconografia care e pretutindeni prezentă, e un adevăr care nu poate fi contestat.”[6]Steinbeck uită, voit sau nu, modalitatea cea mai eficace care a contribuit la dezvoltarea cultului stalinist : Gulagul şi, nu în ultimul rând, execuţiile. Celor doi americani li se oferă şi privilegiul de a vizita mausoleul şi muzeul dedicat lui Lenin. Templul ateismului comunist. Însă americanului îi mai curge sânge prin vene de aceea nu ezită să execute scurt atmosfera locului. „Mai târziu am vizitat Muzeul Lenin. Încăpere după încăpere cu urme ale vieţii unui om. Nu cred să existe o viaţă mai susţinută de documente decât cea a lui Lenin. Personajul trebuie să fi păstrat absolut totul. Încăperi şi vitrine pline cu fragmente din scrierile lui, note de plată, jurnale, manifeste, broşuri; tocurile şi creioanele lui, fularele, hainele, totul e acolo. (….)Tot ce ţine de acest om este aici, totul, mai puţin umorul. Nu există nici o dovadă că, în toată viaţa lui, a avut un gând mai vesel, un moment în care a râs din toată inima sau o seară în care s-a distrat. E imposibil ca aşa ceva să nu fi existat, dar poate că, din punct de vedere istoric, Lenin nu are voie să le aibă.”[7]

Cei doi americani au fost încântaţi de Georgia, au trecut şi prin devastata Ucraină şi au fost îngroziţi de ruinele Stalingradului. Peste tot au observat prizonieri germani care lucrau la îndepărtarea ruinelor pe care tot ei le provocaseră. Ne întrebăm ce-o fi fost in sufletul lui, (daca a fost ceva) având în vedere că bunicul său patern era un imigrant german (Johann Adolf Großsteinbeck). Moscoviţii însă le provoacă depresie „Ne-am întors în dormitorul nostru verde cu pictura lui murală fără noimă, conştienţi că ne cuprinsese depresia. La început nu ne-am dat seama de ce, apoi ne-am luminat: pe străzi se aud foarte puţine râsete şi rareori vezi oameni care zâmbesc. Oamenii merg, sau mai degrabă aleargă, cu capul în pământ, şi nu zâmbesc.[8] Descriind serbarea populară care marca împlinirea a 800 de ani de la întemeierea Moscovei, Steinbeck foloseşte un stil care nouă, cel puţin, cunoscătorilor, ne aduce aminte de Scânteia anilor 1950 „A fost un spectacol al formaţiunilor de muncitori din fabrici şi uzine, îmbrăcaţi în costume strălucitoare, care au executat exerciţii ritmice şi marşuri. Apoi s-au oprit pe poziţii şi au alcătuit pe teren tot felul de figuri geometrice. Au urmat concursuri de alergări, unele pentru femei, altele pentru bărbaţi, concursuri de aruncarea greutăţii şi meciuri de volei. A fost şi un spectacol de echitaţie, cu nişte cai foarte frumoşi, bine dresaţi, care au valsat, au dansat polca şi au făcut piruete, iar la urmă au salutat publicul cu plecăciuni.[9]

John Steinbeck

Ceea ce mai salvează cartea lui Steinbeck, una dintre cele mai slabe scrise de el, sunt umorul, desele înţepături ironice la adresa colegului fotograf care l-a însoţit ocupându-se cu una dintre cele mai periculoase activităţi într-o dictatură proletară (ţineţi minte cum şi RSR era plină de indicatoare care arborau ameninţătorul mesaj Fotografiatul strict interzis pentru ca nu cumva imperialiştii americani să afle secretele tehnologice ale vreunui combinat de creşterea păsărilor, vreun radar vechi de patruzeci de ani, bun pentru depistarea avioanelor de hârtie sau în dreptul unor imense poduri vizibile din satelit) dar şi frânturi din realitatea cotidiană deosebit de grea a omului sovietic după victoria împotriva fascismului. Care victorie nu i-a făcut deloc viaţa mai uşoară.  Spre deosebire de omul de rând care flămânzea, oaspeţii şi prietenii de drum din Occident aveau parte de un regim culinar special bazat pe o continuă îndopare. „Iar dacă jurnalul acesta pare că devine o trecere în revistă a tuturor petrecerilor la care am mâncat şi am băut, totul se-ntâmplă pe bună dreptate. Nu numai că aveam impresia că mâncam practic tot timpul – realmente o făceam”[10]Ospitalitatea rusească la care se asocia şi munca aparatului de propagandă de fezandare a scriitorilor străini.

În final, o simplă înţepătură la adresa scriitorilor basarabeni care îşi declamă dragostea faţă de URSS şi nostalgia faţă de un trecut idealizat: probabil că dacă ar fi trăit în timpul stalinismului feroce nu ar mai fi vărsat lacrimi de crocodil la adresa Uniunii Sovietice (nu că i s-ar interzice cuiva să iubească ceva/orice, însăşi originea verbului a iubi fiind slavă) şi, în mod sigur, sutele de mii de basarabeni care au murit prin Nordul îngheţat sau prin beciurile N.K.V.D. din Cahul, Cetatea Albă sau Chişinău (clădirea consulatului italian), bunicii lor, ar fi avut o altă viziune despre URSS, puţin mai nuanţată. Sindromul Stokholm este greu de vindecat.


[1] Outline of American Literature. Revised Edition, Published by the Unites States Departament of State

[2] John Steinbeck, Jurnal rusesc, Editura RAO, 2010, traducere Petru Iamandi,  pag.6

[3] Op. cit., pag.31

[4] Op. cit., pag.41

[5] Op. cit.,  pag. 62-63

[6] Op. cit., pag.192-193

[7] Op. cit, pag.45

[8] Op. cit., pag.55

[9] Op. cit., pag.230

[10] Op. cit., pag.216

Articole similare

Ura în viaţa culturală românească

Codrut

Prizonier în URSS, de Vasile Gh. Baghiu

Codrut

Analiza tranzactionala. Psihoterapie & consiliere, de Christine Lister-Ford

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult