„Cine te uită”, de Maia Levantini
Editura Tracus Arte, București, 2021
Cred în vocația unor autori de a scrie cărți pe care să le citești cu o stare generală de beatitudine, cu o satisfacție aparte. Sunt oameni care-și zămislesc ideile, pornind de la premisa că romanul sau proza scurtă trebuie să-și găsească natural și firesc publicul țintă. De regulă, această categorie de scriitori au o nonșalanță și o deschidere absolută față de propria lor creație. Nu o cosmetizează și nu o transformă într-un soi de etalon care ar da bine în fața criticii și cititorilor. Se pare că scrisul lor vine din dorința de a spune o istorie, de a o povesti cu talent și fără inhibiții.
Maia Levantini se înscrie categoric, din punctul meu de vedere, în această clasă de scriitori. Trebuie să recunosc că nu știam nimic despre această autoare până în clipa când i-am citit romanul „Cine te uită” și chimia scriitor-cititor a fost copleșitoare pentru mine. Romanul urmărește istoria Elizei (sau Lizu, cum este dezmierdată), o femeie care își trăiește viața prin suma amorurilor literare pe care le are cu tot felul de scriitori.
Eliza nu pare să aibă o vârstă anume. În unele pasaje pare a fi extrem de tânără, cu o fervoare și cu o naturalețe covârșitoare, iar în altele pare prinsă în tăvălugul vremii, acolo unde fiecare păcat costă.
„O țineam tot într-un plâns. Eram o biată snif snif asistentă medicală, copil singur la doi părinți dispăruți, prea bătrână să mă mai sperii de singurătate, prea tânără să mă apuce panicile biologice, iubită până acum de câțiva bărbați plictisitori, mai confortabilă între cărți decât între oameni, cred că era momentul să-mi iau o pisică” (pag. 21)
Aceasta e înzestrată cu un talent ce pare simultan să fie o pedeapsă și un dar providențial poate călători în timp. Intuiesc că acest mecanism este totuși o metaforă care vine să simbolizeze experiența citirii constante, care prin sine însăși reprezintă un voiaj prin vremuri.
Ea se iubește simultan sau pe rând cu diferiți coloși ai literei scrise, de la Esenin la Borges și de fiecare dată pare să se angajeze în aventuri încărcate de emoții și simțăminte. Totuși, dacă la începutul romanului vedem doar trăirile sale și conexiunea cu trecutul, relațiile cu bunica sa, Stela, o figură ce va deveni importantă în narațiune, în cea de-a doua jumătate a cărții suntem deja martorii unor schimbări de subiect foarte bruște, forțate cumva de dorința autoarei de a dezlega anumite secrete din trecut.
Debutul cărții este strâns legat de pierderea mamei, moartea subită a căreia o aruncă pe Eliza într-un colaps vremelnic dintre trecut și prezent:
„Fața mamei era stricată. Vreun meseriaș de la pompe funebre îi rupsese nasul în timpul îmbălsămării, și în obrazul drept avea o gâlmă unde probabil se scursese excesul de formol. Buzele erau întinse și umflate, când le-am atins am înțeles că au fost cusute ca să țină gura închisă. Nu era nevie, zău așa, mama fusese campioană la tăceri interminabile” (pag. 9).
Romanul „Cine te uită” pare acel deliciu festin în care marea miză ține de percepția cititorului. Dacă vrei poți să-l citești pe nerăsuflate, iar dacă nu – să-l ingerezi în porții mici, pentru că autoarea utilizează mecanisme stilistice care fac discursul narativ ușor de perceput și de trăit în tandemul personaj – cititor.
Cred că voi reitera că Maia Levantini este pentru mine personal o descoperire literară a anului curent. Dezinvoltura cu care scrie, felul în care își construiește fiecare erou, portretistica pe care o utilizează pentru figurile marcante invocate în contextul romanului – toate dau substanță cărții și o transformă în genul de lectură memorabilă pe care chiar vrei să o recomanzi.
„Cine te uită” este un roman dedicat cititorului, un roman care ne arată culorile speciale ale existenței unei cititoare, dar este și o aducere aminte a felului în care suntem conectați cu autorii noștri. În egală măsură, este o carte despre tributul generațiilor și despre nevoia de a ne păstra conexiunea cu oamenii din care ne tragem.
