Jocul de-a vacanta, de Mihail Sebastian

Jocul de-a vacanta, de Mihail Sebastian
in „Opere alese”, vol. 1 Teatru
Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1956

In Jurnalul sau de creatie la piesa JOCUL DE-A VACANTA, Mihail Sebastian scrie luni 23 martie 1936: “Am inceput sa scriu. (…) Nu stiu ce va iesi. Dar trebuie sa fac experienta. Ca tehnica literara mai ales ma intereseaza. Imi dau seama ca am pus mana pe un subiect de teatru, care nu s-ar preta la nimic altceva – nici roman, nici nuvela. Nu stiam pana acum ce insemneaza a vedea scenic o poveste. E cu totul alt proces de gestatie decat pentru un roman. Si ma ameteste tentatia culiselor, a salii de teatru, a afiselor.”

Adevarul este ca in toata opera sa literara, Sebastian a avut o viziune scenica asupra desfasurarii actiunii, transmitand cititorului reperele necesare pentru ca acesta  sa-si reprezinte imagistic ambianta si personajele construite. Si toata scurta sa viata a militat pentru teatrul romanesc si mai ales “pentru insanatosirea Teatrului National”, cu rolul sau « de a crea o literatura dramatica originala, de a mentine vii operele noastre clasice, de a pastra contactul cu marea literatura universala, de a creste generatii noi de de actori, de a face din prima noastra scena punctul de intalnire al scrsului romanesc cu plastica si muzica romaneasca » (Viata Romaneasca nr. 6/1938).

Si nu trebuie sa uitam exegeza sa asupra operei dramatice a lui Caragiale si in special asupra Scrisorii pierdute, afirmand ca “In ce ne priveste, noi un credem ca societatea romaneasca s-a <descaragializat>. Pretutindeni, in politica si in cultura, Catavencii si Farfurizii abunda. In cele mai neasteptate medii, in cele mai surprinzatoare imprejurari (bunaoara – cine ar zice? – la o alegere de presedinte al Societatii Scriitorilor) situatii tipic si irezistibil caragialesti se ivesc, spre tristetea, dar si spre desfatarea noastra”. Cat adevar, valabil cu supramasura, peste ani, in aceste cuvinte…Caci iata – si astazi – societatea romaneasca este scena pe care evolueaza, ata de tragico-comic, personaje din stirpea lui Catavencu, Farfuridi, Trahanache, Zoe…Si de undeva, din Pantheonul ilustrilor nostri creatori, Caragiale zambeste pe sub mustata. Si in acelasi Pantheon isi ocupa locul binemeritat si Mihail Sebastian, prin calitatea si perenitatea operei sale literar-dramatice, caci la aceasta incerc sa ma refer acum.

Perenitate, pentru ca, iata, vorbind numai despre Jocul de-a vacanta, de-a lungul timpului multi regizori s-au aplecat asupra textului si au realizat puneri in scena memorabile, ajungand la a-i da viata sub forma de musical sau mai nou, sub forma unei adaptari contemporane spectaculoase,  plina de ingeniozitate si spirit (Teatrul din Baia Mare – Radu Afrim).

Scrisa in anul 1936 si pusa in scena pentru prima data abia in anul 1938, cu premiera in 17 decembrie la Teatrul de Comedie, piesa Jocul de-a vacanta, in regia lui Sica Alexandrescu si scenografia/decorurile lui W. Siegfried a avut urmatoarea distributie: V. Maximilian (Domnul Bogoiu), George Vraca (Stefan Valeriu), Sandina Stan (Madam Vintila), Coty Hociung (Maiorul), Leny Caler (Corina), Mircea Axente (Jeff), Agnia Bogoslava (Agnes), Marcel Anghelescu (Un mecanic), Misu Fotino (Un calator), Renee Annie (Nevasta lui). Nume mari ale scenei romanesti…

Cateva cuvinte pe care merita sa le acordati atentie si care leaga destinele unor mari intelectuali interbelici.

Pentru Stefan Valeriu si implicit pentru grupul aflat in vacanta la Pensiunea Weber, “Jocul de-a vacanta” va fi jocul de-a uitarea, evadarea din realitatea vietilor traite la foc mocnit, stapanite de obisnuita, de derizoriu, de ingustimea orizontului vaduvit de nazuinte si speranta.

« Stefan : Dumneata un stii sa uiti. Nici unul dintre voi, dumneata si astia – Bogoiu sau cum le mai zice ? – nu stie sa uite. Ametiti cand vi se intampla sa nu va aduceti aminte, trei secunde, in ce zi sunteti. De-aia zapacitul ala nebun, de cum se scoala, n-are alta treaba decat sa scrie pe tabla : 5 august, 6 august… De-aia va strangeti palc in jurul aparatului de radio, ca sa va spuna ora exacta (aproape violent). Eu nu vreau sa stiu ora exacta. Si nu vreau sa stiu ce e azi, ce va fi maine si ce a fost alaltaieri. Ce e azi ? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Imi faceti mila, zau, cand va vad cu ce disperare, cu ce panica va agatati de tot ce ati lasat dincolo, acasa, la Bucuresti. Si la drept vorbind, n-ati lasat nimic acolo. Ati adus totul cu voi, in valiza : manii, regrete, zambete, amoruri. Ziceai : <Vrei sa incepem un joc nou ?>. Sigur ca vreau, dar nu vezi ca jocul meu e nou si ca al vostru e vechi, batran, trist ?

Corina : Si cum se cheama jocul dumitale ?

Stefan: Are mai multe nume, dar dumneata esti o fata cinica si de-aia razi.

Corina: Si ti-e frica de rasul meu?

Stefan: Nu. Se cheama Jocul de-a vacanta. Si se mai cheama jocul de-a uitarea. Si s-ar mai putea chema jocul de-a fericirea.”

Renuntand la tiparele vietii si  ale personalitatilor lasate in urma, la conventiile sociale, la trauma neimplinirilor recunoscute sau doar banuite, mai de voie, mai de nevoie, vacantistii intra in « programul de fericire ». Pentru Bogoiu de exemplu, functionar bugetar in Ministerul de Finante, intepenit in stereotipii si costum cu cravata, sistemul propus e aproape de neconceput si el spune: “Eu nu pot sa traiesc asa. Cu ziua asta care nu stii de unde incepe si unde se termina…Parca-i o singura zi, una singura, lunga, lunga, lunga. N-are nume, n-are numar. Ai vrea s-o prinzi din zbor, s-o iei de gat si s-o intrebi: cum te cheama? Te cheama luni? Te cheama marti? Spune!”.

“Neasteptand pe nimeni si nevoind nimic”, conventia “jocului de-a vacanta” ii prinde pe toti in mreje, uitarea micilor vieti lasate in urma functioneaza, lenea mentala si corporala ii ademeneste, culoarea alba etalata cu ostentatie in camasi si pantaloni simpli simbolizeaza asepticul unei clinici menite sa spele creierele si sa limpezeasca spiritele, insa ceea ce oamenii nu pot uita sau abandona niciodata, sunt sentimentele, astfel incat si Jeff si Bogoiu si Stefan sunt prinsi simultan in jocul de-a iubirea. Pe scari de varsta dar si mentalitate diferite, cei trei acced spre inima Corinei, tanara care le aprinde imaginatia, care le structureaza optiunile, care le canalizeaza actiunile, care ii ajuta sa-si uite si sa-si infranga umilintele. Stefan Valeriu recunoaste ca: „ Încerc să fiu destul de profund. Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri că sunt un om cumsecade. Da. Unsprezece luni pe an. Dar am şi eu luna mea de libertate – şi nu există decât o singură formă – supremă! – de libertate: lenea. Am şi eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Şi fac tot ce pot ca să n-o pierd. Dumneata te agiţi, vorbeşti, repari telefoane, eşti într-o veşnică mişcare, într-o veşnică aşteptare. Eu stau, privesc, tac şi nu aştept nimic… Dacă ai şti ce mare lucru este să nu aştepţi nimic… Unsprezece luni pe an sunt şi eu un om grăbit, un om crispat, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraş, să iau lecţii de lene, de la piatra asta, de la copacul ăla. Uită-te la el. Nu ţi se pare că e ceva împărătesc în indiferenţa lui? Totdeauna lângă un pom m-am simţit mai puţin umilit. Nemişcarea lui…” Dar lenea lui este invinsa de sentimentele care ii cotropesc sufletul, un suflet insa prea blazat si prea obosit pentru a sti ce sa faca cu iubirea, acest dar inestimabil al firii. Dintre cei trei barbati, doar Jeff, aflat pe pragul vietii mature, neatins de blazare, neintinat de renuntarile si asperitatile vietii, beneficiaza de impulsul benefic al iubirii pentru Corina, capacitandu-se sa treaca hopul corigentei pentru care si-a stors mintea in aceasta vacanta. Aceasta experienta va ramane pentru Jeff, probabil,  o amintire vie si draga intreaga viata, asa cum se intampla cu amintirea primei iubiri imposibile.

Vacanta este pe sfarsite, la fel si Jocul…intoarcerea in realitatea prozaica este inevitabila, fiecare dintre „jucatori” stie aceasta, asa cum, in subconstient au stiut-o mereu, in mod paradoxal insa, Stefan Valeriu refuza, ramane ancorat in utopia pe care a creat-o, fuge de evidenta si prin aceasta atitudine negativista rupe puntea sentimentala creata intre el si Corina. Lipsa de curaj in viata vietii, slabiciune, un nou esec, o noua insingurare/izolare in moliciunea impersonala a sezlongului „Mi se pare că o să mă întorc la ăsta. E mai sigur… şi n-are mistere… şi nu se enervează.” Jocul de-a fericirea s-a destramat datorita incapacitatii personajului de a recunoaste fericirea, sau poate datorita lasitatii lui de a si-o asuma. „Eu sunt un tip terre-á-terre. Plat.”, spune Stefan. Probail ca pentru Stefan niciodata nu va mai veni fericirea, un tren in care a refuzat sa se urce si care nu va mai opri in gara pentru el. Pana si trenurile stiu sa recunoasca garile in care nu sunt dorite si apreciate.

Sebastian a pus sub lupa minutios si plin de compasiune o lume mica contorsionata de probleme intelectuale, morale si sociale general valabile, depasind timpul si locul desfasurarii actiunii si acesta este si motivul pentru care Jocul de-a vacanta, ca de altfel si celelalte piese de teatru ale sale rezista peste timpuri si isi transmite fiorul dulce/amar pe scenele tarii si in secolul 21. Si in plus fata de  problematica tratata, constructia piesei este atat de minutiosa elaborata plastic, incepand de la indicatiile scenografice, continuand cu amanuntele sonoritatilor, inaltimea vocilor, ritmul miscarilor, detaliile costumelor, incat ai impresia ca ochii tu, cititor, vezi piesa prin ochii dramaturgului.

Imi permit un sfat: recititi-l, sau cititi-l pe Sebastian! O experienta benefica pentru intelectualul anului 2010. Eu asa am simtit.