”Dinastia”, de Stelian Tănase și Elena Vijulie
Editura Rao, București, 2017
Una dintre cele mai grotești și absurde deformări ale istoriei între multele propagate de propaganda comunistă a fost modul în care a fost prezentată evoluția și contribuția dinastiei regale care a domnit în România între 1866 și 1947. Sistemul educațional aservit regimului a încercat să șteargă aproape complet rolul celor patru regi ai României din această perioada istorică, ignorând și uneori distrugând arhivele, înlocuind informația cu dezinformatie, minciuni și mituri național-comuniste. Încercarea a reușit numai parțial într-o țară în care majoritatea locuitorilor trăiseră regalitatea și aderaseră la ea ideologic și personal. A contribuit la eșecul ștergerii complete a dinastiei din memoria istorică a românilor și faptul că ultimul rege, Mihai I, tânăr la momentul abdicarii care i-a fost impuse, a fost binecuvântat cu o viață lungă și a reușit să rămână o prezența activă, chiar de la distanță, în viața cetățenilor României. Chiar și aceia dintre noi care fuseserăm (mal)-educați în școlile ‘socialiste’ și nu eram cu nimic atașați conceptului de regalitate, ne amintim cum în anii ’70 și ’80, la cumpăna între ani, căutam pe scala aparatelor de radio frecvențele Europei Libere, pentru a-l asculta pe regele Mihai și a scăpa de propaganda dictatorului agramat și peltic. Dicția și limba vorbită nu erau neapărat mai bune, dar răzbăteau din vocea și mesajele regelui o demnitate istorică, o continuitate a unei tradiții care nu putea fi cu ușurință îngropată, o speranța reală că nu este totul pierdut.
Nu este de mirare că după 1990, anii de tăcere au fost compensați de un număr impresionant de studii, articole de popularizare și de cărți care au încercat, fiecare în felul său, fiecare din punctul său de vedere, să umple vidul de informație în ceea ce privește instituția monarhică, regii care au domnit în România, familiile și apropiații lor. Apar astăzi anual zeci de cărți – studii istorice, memorii și jurnale ale regilor, reginelor și celor apropiați casei regale. Editura Corint joacă un rol însemnat în această publicistică în momentul actual și nu este singura. Nu toate cele apărute au fost sau sunt în aceeași măsură de obiective și riguroase științific. Au existat și există încă reacții exagerate la polul opus ignorării practicate de comuniști, exerciții de propagandă dinastică și de adulare a idolilor cu coroane și sceptre. Unii dintre români cred că ‘monarhia poate salva România’, cu alte cuvinte că instituția monarhică ar putea reveni și readuce țara în spațiul normalității democratice, într-un presupus paradis pierdut care ar fi existat pentru o scurtă perioada a istoriei noastre naționale. Nu voi intra în această polemică.
Am citit una dintre cărțile apărute în ultima vreme dedicată istoriei dinastice a României. Este vorba despre volumul ‘Dinastia’ scris de Stelian Tănase și Elena Vijulie, și apărut în 2017 în colecția RAO Istorie a Editurii RAO. Cartea se plasează în spațiul istoriografiei de popularizare, adresându-se publicului larg. Însuși faptul că autorii și editorii au simțit nevoia să scrie și să publice cartea demonstrează că golul informativ încă există în rândul cititorilor români, dar că există și o dorința de a umple acest vid educațional. Cele vreo 220 de pagini ale cărții sunt organizate în patru părți care se ocupă succesiv de perioadele în care au domnit Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea (după perioada intermediară a regenței) și Mihai I. Fiecare parte include câteva capitole care trec în revistă evenimentele politice și evoluțiile economice, sociale și culturale importante ale perioadei respective. Unele dintre capitole conțin ‘casete’ care întrerup șirul relatării istorice pentru a furniza (cam în stilul revistelor de istorie destinate publicului larg) detalii despre un eveniment sau o personalitate.
Prima parte, cea dedicată prințului care avea să devină regele Carol I al României și perioadei domniei sale, este și cea mai cuprinzătoare, și cea care are șansele cele mai bune să aducă publicului larg informații care lipseau din lecțiile de istorie de la școală. Este subliniată necesitatea aducerii unii domnitor străin, înrudit cu dinastiile europene și nedependent de politicile locale, și astfel, ceea ce învățasem sub numele de ‘monstruoasa coaliție’ capătă cu totul altă perspectivă. M-ar fi interesat să aflu ceva mai multe detalii despre locul familiei Hohenzollern în panoplia dinastică și nobiliară a Europei secolului 19, și poate se cuvenea trasat și un portret psihologic al viitorului rege. Autorii au evitat însă astfel de portretizări critice, mai ales când era vorba despre regi. Și așa totuși, sunt descrise în amănunțime înrolarea lui Carol în slujba națiunii române, devotamentul și inspirația cu care și-a folosit relațiile externe pentru a promova cauza României, acțiunile sale în formarea statului modern, declararea independenței și proclamarea regatului, construirea instituțiilor fundamentale ale statului. Într-un singur loc am sesizat o informație incompletă până la a fi incorectă. România devenită regat în 1881 nu și-a respectat toate obligațiile asumate la Berlin în 1878. Propoziția a doua din Articolul 7 al Constituției din 1866 care prevedea că ‘Numai streinii de rituri creștine pot dobîndi impamentenirea‘ nu a fost eliminată. Consecința a fost că locuitorii ne-creștini (în majoritate evrei și rromi) ai Regatului României nu vor capăta cetățenia și drepturile politice egale decât la Constituția din 1923. O viitoare ediție ar trebui să corecteze această omisiune regretabilă, care în fapt trece sub tăcere un aspect luminat al concepțiilor lui Carol I. Acesta dorea că România să-și respecte obligațiile, să abroge această prevedere constituțională depășită în epocă, să acorde cetățenie tuturor fără deosebire de religie. I s-a opus însă în 1880-81 cam toată clasa politică românească, într-o unitate demnă de o cauza mai bună. În fața acestei situații, Carol I a acordat selectiv și individual, prin decrete regale, cetățenie unor evrei și familiilor lor, care contribuiseră eroic la obținerea independenței.
Pe lângă Carol I, primesc distincții de onoare la examenul istoriei din partea autorilor și Ferdinand I care înfăptuise Marea Unire din 1918, și Mihai I pentru scurta sa domnie și mai ales pentru încercarea nereușită de a se opune dictaturilor succesive și de a readuce țara pe făgașul monarhiilor constituționale și democratice. Capitolele dedicate participării României în Primul Război Mondial și înfăptuirii României Mari sunt dintre cele mai bune ale cărții. Este subliniat fenomenul semnificativ al întăririi instituției monarhice și creșterii atașamentului popular față de ea în România într-o perioada în care o parte dintre marile imperii ale Europei dispăreau de pe hartă și dinastiile care le condusesera intrau definitiv în istorie. Numai Carol II are parte de un tratament mai sever, în linie cu concepțiile și modul în care este prezentată domnia sa în majoritatea cărților de istorie scrise în ultimele decenii. Al treilea rege al României este criticat și pentru comportamentul său moral (deși se pare că nici Ferdinand sau Maria nu au fost familiști exemplari), dar în special i se atribuie o responsabilitate personală în instaurarea primei dictaturi din istoria României secolului 20, dictatură care a folosit ca instrument regalitatea. Analiza anilor 30 și a perioadei războiului pare cam superficială. Nu se putea, desigur, scrie totul în câteva zeci de pagini, dar lipsesc parcă prea multe evenimente esențiale. Sunt trecute sub tăcere pogromurile anti-evreiești care s-au petrecut în timpul perioadei dictaturii antonesciene-legionare, ca și aspectele românești ale Holocaustului cum au fost pogromul de la Iași și crimele comise în Odesa ocupată ale căror responsabilitate au purtat-o în mare parte guvernul și armata română. În absența acestor menționări, includerea unei fotografii și menționarea într-o casetă a eforturilor reginei-mamă Elena pentru salvarea evreilor deportați în Transnistria, eforturi recunoscute prin atribuirea titlului de ‘Drept între Națiuni’ de către Institul Yad Vashem din Ierusalim par lipsite de context.
Un alt gen istoric și sursă de inspirație pentru autori a fost cronica mondenă a evenimentelor și intrigilor (în special cele amoroase) care s-au petrecut în familia regală, un gen de ‘literatură’ care pare să nu înceteze să fascineze lectorii. Autorii cărții au inclus destule astfel de elemente și informații. Primul și ultimul rege sunt oarecum scutiți de indiscretiile istoricilor, dar despre Ferdinand și Carol II avem detalii numeroase și picante, chiar dacă nu toate inedite. Sunt trecute pe larg în revistă legăturile principelui moștenitor Ferdinand cu Elena Văcărescu, ale reginei Maria cu colonelul Boyle și cu Barbu Știrbei, și desigur aventurile, căsniciile și desfrâurile lui Carol II. Ar fi fost poate necesară o casetă explicând regulile de succesiune dinastică și limitările de căsătorie impuse membrilor dinastiei, care ar fi clarificat unele aspecte ale problematicii acestor legături extra și ne-conjugale. Nu este scutită nici actuală Casă Regală de asemenea cancanuri și scandaluri, dar importanța lor în istoria României nu mai este aceeași, și ele nu au mai fost menționate în carte.
Adresându-se unui public cât mai larg, cartea evită stilistic tonul sec al tratatelor academice, fiind mai aproape de stilul jurnalismului istoric, cu părțile sale bune sau rele. Uneori autorii adoptă un stil mai înflorit, cam în stilul literaturii de adulație, de obicei atunci când se ocupă de una dintre personalitățile preferate ale dinastiei, că în acest pasaj care rezumă domnia lui Ferdinand I la sfârșitul ei:
‘… La 20 iulie 1927, preaiubitul și bunul rege Ferdinand se stinge. Avea numai 62 de ani. Fusese nepot, nu fiu, al marelui rege Carol. Venise în România în 1886 că tînăr ofițer sortit tronului României …
Ferdinand a fost educat de unchiul său să domnească. A fost o școală aspră, cu un mentor sever, dedicat total simțului datoriei. Ferdinand a fost un om timid, singuratic, adesea umbrit de spectaculoasa, inteligenta și hotarîta sa soție, regina Maria. Ar fi preferat să fie un simplu civil, să se dedice îngrijirii unor colecții de plante. Era un botanist rafinat. Ar fi vrut să își trăiască viața călătorind prin păduri și rezervații naturale. Era un frecvent cititor, un om foarte cult, poliglot … Extrem de modest, încerca să treacă neobservat. Era un chin pentru el să se adreseze unei adunări sau să țină un discurs mulțimii. Avea o bibliotecă impresionantă, unde ii plăcea să își petreacă timpul răsfoind albume, ierbare, cărți de călătorie. Era un savant, un erudit. Își ascundea știința, detesta să afișeze un aer superior sau să își afirme rangul sau regal în fațacuiva. Politica și inerentele ei conflicte ii displăceau profund.
A domnit 13 ani în condiții extraordinar de grele. Și ce mari lucruri a înfăptuit!’ (pag. 119)
Fotografiile care însoțesc volumul par a fi mai degrabă o galerie de fotografii oficiale trecute prin filtrul aprobării Casei Regale decât ilustrații de carte istorică. Desigur, sursele oficiale nu trebuie ignorate, dar cred că imaginile colonelului Boyle sau a Elenei Lupescu își aveau și ele locul între ilustrațiile cărții, mai ales că textul se referă pe larg la ei.
Nu avem în această carte o analiză critică și definitivă a rolului instituției monarhice în istoria României. Faptul că poporul român a primit în majoritatea să cu entuziasm dinastia și că a susținut-o (cu suișuri și coborâșuri) de-a lungul celor 82 de ani este menționat repetat. Au existat însă și opoziții argumentate, partide și opinii care au susținut necesitatea unor domni pământeni, luări de poziție și mișcări republicane. Au există și perioade critice, vârfuri de opoziție, a existat un poem ca ‘1907’ al lui Alexandru Vlahuță (‘Minciuna stă cu regele la masă…‘). Acestea sunt aproape total ignorate în carte.
Istoria României moderne nu poate fi redusă la istoria dinastică, dar nici nu o poate ignora. ‘Dinastia’ lui Stelian Tănase și Elena Vijulie încearcă și reușește în mare măsură să furnizeze informația de baza necesară înțelegerii instituției regalității și a personajelor principale care au populat dramele mai mici și mai mari care compun această istorie. Este un punct de plecare, de la care cei interesați în cunoașterea mai în detalii și profunzime a proceselor istorice și a personalităților pot continua aventura explorării trecutului.
