„Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, de Norman Davies (2 vol.)
Editura Polirom, Colecția Historia, București, 2014
Traducere de Carmen Bartl
Orasul din Uniunea polono-lituaniana era majoritar dominat de elementul german „caracterul multinational al oraselor poloneze din trecut este un fapt adesea neglijat (..) compozitia etnica a societatii urbane din Republica polona era complicata si se modifica incontinuu. Este un fapt incontestabil ca orasele din Silezia si de pe coasta Marii Baltice, in special Breslau, Stettin si Danzig, erau intr-o proportie coplesitoare germane incepand cu secolul al XIII-lea.” [1] In epoca de apogeu a civilizatiei urbane, 25% din populatia Republicii traia in orase, iar crestinii inca erau majoritari in fata unui element evreisc aflat in plina expansiune. „Varşovia este unică în felul ei. În cea mai mare parte din epoca modernă era cunoscută ca centru al intelectualilor, tâlharilor şi revoluţionarilor, şi nu ca centru al elitei conducătoare. În acest sens, seamăna mai mult cu Dublin decât cu Londra sau Washinton DC Este mai puţin elegantă decât Budapesta sau decât Bucureştiul, mai puţin pitorească decât Belgrad sau Sofia, mai puţin măreaţă decât Praga şi mai puţin impresionantă decat Berlin. Un lucru uimitor este că în 17 ianuarie 1945 când a fost eliberată de trupele sovietice, printre ruinele ei nu mai rămăsese nimeni în viaţă.”[2]
Populatia orasului avea sa creasca de la 4.500 de locuitori pe la 1500 la 20.000 in secolul urmator, ajungand capitala Uniunii, in dauna Cracoviei, profitand si de faptul ca se afla situata mai la nord, mai aproape de Lituania. Logica politica a Evului Meidu era destul de diferita fata de ceea ce este considerat acum a fi in ordine fireasca a lucrurilor si exemplu cel mai bun il reprezinta orasul Danzig, care a fost cucerit de Ordinul Teuton in 1308, si a gravitat in sfera lui de influenta pana in 1454 cand a renuntat la alianta cu statul teuton si, aflat in fruntea Ligii Prusace, a cerut protectia regelui polonez Cazimir al IV-lea Jagiello. Interesul comercial a primat fata de „cel national” (faptul ca atat locuitorii orasului Danzig, cat si Ordinul Teuton vorbeau germana), pentru ca portul a devenit principala poarta de acces si de tranzit a unui vast teritoriu continental polonezo-lituanian catre lumea larga, dar si punctul de acces al marfurilor care trazitau Danzigul catre Uniunea. Danzigul avea sa ramana loial regilor polonezi pentru trei secole, fara sa regrete sau sa se razvrateasca.
„Cu toate ca nu si-a pierdut niciodata caracterul de oras german, animozitatea Danzigului fata de Prusia condusa de Hohenzollerni si loialitatea fata de protectorii polonezi nu au slabit aproape niciodata. Era o nestemata germana in coroana poloneza, centrul comercial al Republicii multinationale.”[3]
„Danzig era o fereastra catre viata europeana. Oamenii de acolo erau la curent cu cele mai noi vesti, mode, erezii. Purtau haine spaniole si locuiau in case construite in stil flamand. Calatoreau in straintate si primeau tot felul de refugiati, de la tesatori olandezi pana la hughenoti. (…) Danzig era un amalgam de munca, prosperitate si cultura, un fenomen destul de obisnuit in Italia sau Olanda, insa unic in Polonia.”[4]
Intregul comert cerealier din bazinul Vistulei se scurgea catre Danzig, unde se aflau 500 de negustori locali, portul avand cea mai mare populatie din Republica la 1600 cu 50.000 de oameni (de cinci ori mai mare decat capitala regala de la Varsovia si de trei ori mai mare ca Cracovia si Poznan), iar de aici catre Anglia, Provinciile de Jos. In secolul al XVII-lea in urma razboaielor (in perioada 1648-1660 Uniunea a pierdut un sfert din populatia ei!) si ciumei, comertul cerealier a decazut si, odata cu el, intreaga economie a Uniunii, prevestind intr-un fel disparitia ei in secolul urmator. „In Republica polono-lituaniana s-a inregistrat un proces ireversibil de regres economic. Pana in 1750, economia Republicii era considerabil mai slaba si locuitorii ei mult mai saraci decat cu doua sute de ani inainte.”[5]
Relevantă nu numai pentru ceea ce era rusul medieval, dar si cel contemporan, prea puţin schimbat, este imaginea pe care o aveau polonezii din secolele XVI-XVII faţă de muscali, aşa cum reiese din capitolul dedicat de Norman Davies diplomaţiei Uniunii polono-lituaniene. Reluam un citat amplu:
„Până în vremea lui Petru I, când ambasadorii lor au început să poarte deodată peruci şi gulere în stil european, dintotdeauna fuseseră consideraţi barbari, sălbatici, exotici, locuind dincolo de graniţele lumii creştine. La Varşovia, trimişii lor erau primiţi cu un amestc de admiraţie şi amuzament. Pe de o parte, alaiul lor extravagant trebuia să facă o impresie deosebită-cortegiul de sute de călăreţi şi negustori, blănurile lor încrustate cu perle, comandate pe cheltuiala ţarului, darurile alese cu grijă, constând în bijuterii şi animale exotice, bărbile lor lungi, pălăriile cu vârf ascuţit, caftanele şi tonul melodios cu care vorbeau.(..)Un lucru care nu putea fi trecut cu vederea era că aveau o reputaţie de oameni foarte violenţi, renume, de altfel, cât se poate de justificat. Pe de o parte, erau mult prea suspicioşi, în special când venea vorba de propriii lor oameni. (..) Erau şi exagerat de sensibili la orice critică. În 1650 Grigori Gavrilovici Puşkin, guvernator al Novgorodului de Jos, venit în Polonia pentru a-l felicita pe noul rege Ioan Cazimir al II-lea de Vasa, a cerut executarea tuturor autorilor polonezi în cărţile cărora se aflau remarci negative la adresa ţarului. După multe proteste, s-a declarat mulţumit cu un foc în aer liber, organizat de mareşalul Coroanei chiar în curtea reşedinţei sale în care s-au ars o parte din cărţile incriminate. În plus, erau renumiţi şi pentru consumul de alcool în cantităţi considerabile. La toate banchete oficiale se încăpăţânau să bea peste măsură, considerând că acesta este un semn de apreciere faţă de gazde, iar corpul diplomatic era rugat în mod special să nu profite de starea de ebrietate a colegilor lor ruşi când aceştia cădeau sub masă ”[6]
„În Europa de Est, Rusia este un exemplu clasic al modului în care condiţii extreme de spaţiu, climat şi sărăcie pot genera tradiţia unor autocraţii la fel de extreme. Dacă Marele Cnezat al Moscovei era leagănul <statului patrimonial> unde totul şi toţi erau la dispoziţia absolută a conducătorului, este bizar cum de vecinul Cnezatului s-a dezvoltat în direcţia opusă. (…) Pe cât era statul polono-lituanian de descentralizat, pe atât era Rusia de centralizată. Pe cât de limitată era puterea conducătorului polon, pe atât de absolută era puterea ţarului. Pe cât de autonome erau regiunile ei, pe atât de controlate erau provinciile ruseşti. Pe cât de liberi erau cetăţenii ei nobili, pe atât de înrobiţi erau supuşii ţarului. Cele două mari state care şi-au împărţit între ele dominaţia Europei de Est în perioada modernă erau tot atât de diferite ca şi pisica şi câinele”[7]
„Ţar (Cezar) Samodzierzhava (autocrat) şi chiar Rossia erau termeni pe care îi inventaseră singuri, pentru propriul uz intern, şi multă vreme nimeni din Europa nu i-a luat în serios. Pretenţiile lor îi iritau pe polonezi în mod special, de vreme ce o mare parte dintre demnităţile teritoriale ale ţarului erau de fapt ale Republicii şi nu aparţinuseră niciodată de Marele Cnezat al Moscovei”
(va urma)
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro.
[1] Pag. 265.
[2] Pag. 266.
[3] Pag. 229.
[4] Pag. 240.
[5] Pag. 252.
[6] Pag. 327.
[7] Pag. 73.
