”Istoria megalomaniei. Deliruri și fantezii ale cultului personalității în politică”, de Pedro Arturo Aguirre
Editura Nemira, București, 2016
Traducere din limba spaniolă de Elena-Anca Coman
Moto: ”Pentru a putea fi un bun tiran este necesar să suferi de o anumită tulburare mintală.” (Emil Cioran)
Istoria megalomaniei este un compendiu de istorioare asupra acelor oameni care au dominat lumea sau părți a acesteia de-a lungul mileniilor, accentul punându-se, desigur, pe scena mondială din secolul al XX-lea. Interesant este faptul că totul a pornit de la un blog pe care l-a deținut autorul, unde publica astfel de istorii, majoritatea inedite pentru mulți dintre noi, și pe care apoi, la îndemnul prietenilor, l-a transformat în această carte. Pedro Arturo Aguirre pornește de la perioada elenistică, mai precis de la Alexandru Macedon, trecând rapid prin antichitate și Evul Mediu, pentru a pune în centru perioada contemporană, cu Hitler, Stalin, Mao sau Ceaușescu, terminând cu o privire atentă asupra dictatorilor Africii Negre și cei din America de Sud și Centrală, poate ultimii megalomani ai istoriei actuale.
Există megalomani și în democrațiile occidentale sau liberale, dar puțini și neimportanți, pentru că esența democrației este votul popular și orice abatere de la reguli poate fi sancționată la urne. În plus, în democrație, există și libertate de exprimare, astfel încât nu poate exista megaloman atunci unde există mijloace de comunicare liberă. Așadar, megalomanii apar în majoritatea lor în dictaturi, în autocrație, în dominația totală a puterii de stat, iar autorul trece, de asemenea, și pentru megalomanii din regate și imperii, pentru că monarhia are drept caracteristică principală concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane sau a unei familii domnitoare, de cele mai multe ori cu accentul sau asentimentul poporului. Megalomanul apare, așadar, de cele mai multe ori în republicile slabe, de multe ori prin intermediul unor frământări interne – război, revoluție sau mai degrabă lovitură de stat și este caracterizat prin pierderea totală sau parțială a simțului realității.
Pedro Arturo Aguirre descrie, încă din prologul cărții, o mare parte din esențele omului megaloman:
”Narcisism, necrofilie (opusă instictului de conservare, după părerea lui Fromm), egolatrie, tulburare bipolară, logoree, ”mandat distorsionat al plăcerii” (Lacan), delir al grandorii, mesianism, egoism, histrionism, năzuință spre nemurire, indiferența față de suferința semenilor și un instinct infailibil de adaptare la noile vremuri, inclusiv la ultimele tehnologii (Mussolini s-a folosit de cinematografie, Hugo Chavez utiliza zilnic Twitter-ul și a devenit expert în microblogging și în rețele sociale; din ordinul lui Mahmud Ahmadinejad, poporului său iranian i-a fost proiectată rețeaua de internet ”halal”). (pag. 8-9)
Pentru reliefarea unor trăsături caracteristice ale acestor personaje sunt suficiente câteva pagini, în care ni se povestește felul în care au ajuns la conducere, cum și-au folosit resursele statului și ale cetățenilor pentru propria imagine, dar și felul în care au sfârșit. Multe momente teribile, dar ceea ce frapează cititorul, pe care autorul îl ține mereu aproape, interesat, sunt acele momente aparent amuzante, dar care sunt de fapt mostre de umor grotesc, pe care nu le putem simți detașat decât pentru că nu am avut parte de ele. De exemplu, unuia dintre marii criminali ai omenirii, lui Stalin, îi plăceau bancurile și glumele, dar numai dacă erau făcute de el și, desigur, nu la adresa lui. Iată un exemplu teribil, care trebuie pus în context cu perioada epurărilor, în care au fost ucise, terorizate, torturate, deportate milioane de oameni:
”Când Stalin se întâlnea, din întâmplare (sau intenționat, Dumnezeu știe), cu vreun ministru pe vreun coridor al Kremlinului sau la vreo sărbătoare, se oprea brusc să-l salute și, prefăcându-se surprins, îi spunea:
-Ei, tovarășe, îmi face plăcere să te salut, dar – măi, să fie! – văd că încă n-ai fost arestat, așa cum am poruncit. Am să verific cărui fapt i se datorează întârzierea. La revedere!
Bineînțeles, victima glumiței proaste își petrecea zile în șir fără să poată dormi, așteptând ca în orice moment poliția secretă să-i bată la ușa casei pentru a-l aresta, până când, după câteva săptămâni sau luni, Stalin, râzând în hohote, îi arunca victimei sale un:
-Ha ha ha! Ce-ar fi de noi, revoluționarii, fără simțul umorului, nu-i așa, tovarășe?” (pag. 104)
Cum ni se par acum megalomanii, după descrierea făcută în această carte? Majorității li se dezvăluie, prin această carte, multe dintre trăsăturile lor negative: Mossolini a fost un laș; Franco a fost un strateg foarte nepriceput; Papa Doc a fost un criminal sângeros; Mobutu Sese Seko a fost un maniac cleptocrat; Mao era murdar și obsedat de sex. Alții, puțini, rămân cu ceva aură de superioritate, trecându-se peste multele lor defecte. Astfel, Fidel Castro a dovedit la începutul carierei curaj și îndrăzneală personală în luptă, iar Tito iese cel mai bine, pentru că a oferit o țară departe de comunism, prin îndepărtarea de Uniunea Sovietică, iar cea mai iubită carte a sa nu este una precum Cartea roșie a lui Mao, ci o carte de bucate, în care apar, printre alții, Sophia Loren și Gina Lollobrigida.
Câteva note proaste pentru traducere și redactare: dacă erorile simple de traducere le mai poți ierta când e vorba de text simplu, erorile de traducere și redactare sunt foarte grave în pasajele de informații concrete, foarte importante într-o carte de istorie (ani, evenimente, țări etc. – la un moment dat, Ghana devine, ca urmare a traducerii sau redactării, Germania).
Așadar, o carte foarte instructivă, care merită atenția voastră, mai ales a celor care sunt interesați de istorie. De altfel, este o carte care merită citită cu creionul în mână, mai ales de către adepții de azi ai naționalismului și xenofobiei, ai extremismului în general, existând de asemenea suficient lucruri (am pus pe Facebook zilele trecute câteva citate despre referendum, alegeri sau suprapopularea închisorilor) care se potrivesc României de azi.
