Carti Carti de istorie Recomandat

Istoria Berlinului, de Cyril Buffet

“Istoria Berlinului-de la origini până în zilele noastre”, de Cyril Buffet
Editura Corint, Bucureşti, 2002
Traducere şi note de Cristina Jinga, prefaţă de Bogdan Antoniu

Berlinul este considerat, pe drept cuvânt, un oraş plin de istorie şi de istorii, un oraş care a supravieţuit timpurilor moderne şi care a avut şi are o mare însemnătate pe plan mondial. Insă istoria lui adevărată este cunoscută de prea puţini şi asta deoarece, îndeobşte, lumea largă se concentrează pe două momente importante, lăsându-le pe celelalte în plan secund, care devin aproape nesemnificative. Cele două momente despre care spuneam sunt: luptele din interiorul oraşului din timpul celui de-al doilea război mondial şi căderea celebrului Zid al Berlinului.

Pe lângă acestea însă, ca în viaţa fiecărei capitale a unui stat important pe tărâm mondial, a existat o adevărată istorie construită zi de zi, an de an, eveniment după eveniment, secol după secol. La fel şi în cazul capitalei Germaniei din zilele noastre. Cyril Buffet, doctor în istorie şi cercetător la Centrul Franco-German de Cercetări în Ştiinţe Sociale din Berlin, ne dezvăluie în cartea sa, publicată în primă ediţie la Presses Universitaires de France în 1994, întreaga istorie amănunţită a prefacerilor Berlinului, de pe vremea în care nu era decât un oraş la hotarele Europei creştine, la cheremul prinţilor germani până în prezentul istoric, când încearcă să fie unit, nedivizat şi într-o continuă reconstrucţie economică.

În primul rând, ne aflăm într-un oraş cu o întemeiere târzie, cristalizată abia în a doua jumătate a secolului al XII-lea, într-un an necunoscut (după anumite surse „aproximativ 1192”, dar cu referire la prima aşezare umană din aceste locuri, fără a fi desemnat strict numele localităţii), incert, ceea ce ne îndepărtează iată de festivismul perioadei comuniste româneşti, care sărbătorea orice „2040 de ani”, „1815 ani” şi alte sărbătoriri imbecilizante. Negustori originari, se pare (încă un lucru incert, deşi ne aflăm într-una dintre cele mai riguroase ţări din lume), din Westfalia şi din bazinul Rinului de Jos, au colonizat două insule pe pe râul Spree, unde au format două târguri, ulterior orăşelele gemene, numite Berlin şi Cölln. Etimologia cuvântului Berlin a rămas multă vreme nesigură, deşi specialiştii sunt acum de acord, în majoritatea lor, că provine dintr-un cuvând de origine slavă, „berl-/birl-”, care evocă natura mlăştinoasă a locurilor.

Fiind întemeiat de negustori, a fost clar că prima destinaţie a fost cea comercială. Cea dintâi menţiune documentară a Cöllnului datează din anul 1237, iar cea a Berlinului se realizează în 1244, iar în anul 1251 Berlinul va fi desemnat pentru prima oară cu termenul de “oraş”, prima dintre aceste datări fiind considerată în prezent data de referinţă a întemeierii oraşului. Cele două oraşe gemene s-au unit abia în anul 1307, concretizată prin construirea unei primării comune, ridicată pe podul care făcea legătura dintre cele două localităţi.

Reichstag (Parlamentul Federal)

Oraşul se dezvoltă rapid peste timp, atât din punct de vedere economic, cât şi demografic şi al importanţei pe care o are între statele germane. Chiar sub auspiciul epidemiilor de ciumă care au devastat întreaga Europă, populaţia locală sporeşte virugos, depăşind 6.000 de locuitori la sfârşitul Evului Mediu şi 12.000 în jurul anului 1600. Fiind încă un oraş mic din punct de vedere al suprafeţei, creşterea demografică a determinat şi primele tensiuni antisemite, care vor culmina peste ani, înaintea şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Astfel, în anul 1510, vor fi executaţi 38 de nevinovaţi, arşi de vii în faţa porţii Frankfurtului. Toţi ceilalţi evrei sunt deposedaţi de bunuri şi expulzaţi din Brandenburg, până în 1539.

În privinţa conducatorilor politici şi a orientărilor claselor conducătoare, cartea lui Cyril Buffet pune mult mai puţin accent pe perioada anterioară primului război mondial, concentrându-şi mare parte din lucrare pe politica dusă de Germania şi de Berlin din perioada naţionalist-socialistă şi pe despărţirea Berlinului de după cel de-al doilea război mondial. Aflăm totuşi amănunte şi despre perioada de dinainte de anul 1918 sau drumul actualei capitale germane prin timp, ca municipalitate a Brandenburg, reşedintă a Casei de Hohenzollern, centru al puterii prusace, înainte să devină o lume a forţei: “În zorii secolului al XIX-lea, Berlinul încă mai figurează ca o capital mijlocie; însă, în câteva decenii, va suferi o radicală metamorfoză, care va face din acesta principalul centru economic şi politic al Germaniei”.

Această recunoaştere va veni abia după proclamarea Imperiului german, în Galeria Oglinzilor din palatul de la Versailles, pe 18 ianuarie 1871, când Berlin, capitală a Germaniei, dobândeşte o importanţă internaţională, care primeşte şi instituţiile imperiale, precum Parlamentul (Reichstag) şi concentrează în el principalele partied, sindicate, asociaţii şi organe de presă.

Cele două momente principale ale oraşului, menţionate şi de noi în introducere, sunt explicate şi descrise pe larg de către autorul cărţii “Istoria Berlinului”. Astfel, încă de la numirea lui Hitler în funcţia de cancelar, pe 30 ianuarie 1933, se încearcă minimalizarea rolului maselor berlineze în susţinerea nazismului şi a populaţiei în general în favorizarea accesului la putere a naţional-socialismului: “Majoritatea populaţiei se arată reticentă faţă de mişcarea nazistă, după cum o demonstrează şi rezultatele alegerilor semilibere din martie 1933.”

Ce s-a întâmplat în 1933? În ciuda unui uriaş val de arestări şi a unei campanii intense anticomuniste, la care se adaugă din punct de vedere istoric incendierea Reichstagului din 27 februarie, NSDAP nu a obţinut în Berlin (pentru ca despre el vorbim) decât 34,6% din voturi, în vreme ce media naţională îl depăşeşte cu 10 puncte procentuale. În următoarea săptămână, la consfătuirea muncipală, Partidul Naţional-Socialist nu câştigă decât 86 din cele 255 de mandate ale adunării. Fapte care dovedesc nesusţinerea, cel puţin iniţială şi nu pe de-a-ntregul, pentru mişcarea nazistă.

În structura conducerii capitalei apar primii interpuşi nazişti. Göring, ministrul de interne, îl desemnează pe Julius Lippert, şeful facţiunii naziste din adunarea orăşenească, drept “comisar al conducerii capitalei”. El devine în 1937 “preşedinte al oraşului”, dar poziţia sa nu este determinant, în condiţiile în care Hitler prefer alţi doi oameni. Exista, pe de o parte, Goebbles, care avea putere deplină asupra partidului şi care nu-l aprecia pe Lippert, convertit la nazism de prea puţină vreme. Pe de altă parte, stătea la fel de puternicul Albert Speer, arhitectul personal al lui Hitler.

Berlin 1945

În 1940, cel din urmă reuşeşte să obţină demiterea lui Lippert, care va fi înlocuit cu adjunctul său, un nazist înfocat, Ludwig Steeg, însă de pe urma lui va profita Goebbels, care devine el însuşi funcţia de “preşedinte al oraşului” şi care primeşte de la Hitler misiunea de a “prelua administraţia capitalei”.

În privinţa războiului, berlinezii îl resimt, cel puţin la început, numai în mod indirect, deşi primele semne alarmante ajung treptat şi în oraş, prin introducerea cartelelor de raţionalizare şi obligativitatea camuflajului. Începând din vara anului 1940 însă, primele avioane englezeşti bombardează oraşul şi viaţa devine un calvar, cu precădere după ianuarie 1943 când avioanele americane se alătură şi începe bombardarea sistematică. Berlinul devine în cele din urmă o ruină, pierde 39% din locuinţe şi 35% din complexele industrial. Pe lângă acestea, aproape 50.000 de victime umane certe din rândul locuitorilor civili, alături de un număr nedefinit de dispăruţi. Centrul istoric şi cartierul Kurfürstendamm sunt total prefăcute în cenuşă. Din cele 1.562.000 de locuinţe ale oraşului, doar 370.000 sunt încă în picioare. Sunt distruse 149 de şcoli din totalul de 649, precum şi 19 teatre. După înfrângere, se stabilesc zone de influenţă, una pentru fiecare aliat învingător şi urmează o perioadă în care fiecare dintre aceştia îşi urmăresc interesele, punându-se mai puţin accent pe adevărata reconstrucţie a oraşului, în ansamblu.

În primele două luni, sovieticii sunt adevăraţi stăpâni ai oraşului. Ei profită şi îşi plasează oameni de încredere în principalele posturi de conducere. Generalul Bersarin este numit guvernator al Berlinului, iar în capitală soseşte “Grupul Ulbricht”, compus din zece comunişti emigranţi la Moscova, avându-l în frunte pe Walter Ulbricht, un Stalinist convins.

Fiecare zonă de influenţă (britanică, americană, franceză, sovietică) este în acelaşi timp una în care conflictele de interese sunt duse la extrem, iar presiunile sunt din ce în ce mai mari. În urma aşa-numitei „recomandări de la Londra”, occidentalii introduc o monedă nouă (Deutsche Mark) în zonele lor. URSS ripostează, făcând acelaşi lucru şi pretinzând că moneda sa este valabilă în tot Berlinul, dar marea lovitură este organizarea, începând cu 24 iunie 1948 a blocadei Berlinului. SMAD-ul întrerupe „din motive tehnice” toate legăturile rutiere, feroviare şi fluviale între oraş şi zonele occidentale. Această situaţie durează până în luna mai a anului 1949. În contrapartidă, americanii şi britanicii organizează un pod aerian, care salvează oraşul.

Stabilizarea situaţiei se realizează cu preţul divizării Germaniei şi împărţirii Berlinului în două, aceasta din urmă precedând-o formal pe cealaltă cu şase luni. Numai că, din acest moment, începe o cursă „rece” pentru revendicarea oraşului de către cele două noi state constituite: RFG şi RDG. Constituţia RDG (7 octombrie 1949) precizează că „Berlinul este capitala republicii”. În Vest, Berlinul îşi pierde statutul de capitală în favoarea Bonnului, dar Parlamentul din acest ultim oraş ercunoaşte că oraşul brandenburghez va fi, în mod firesc, capitala Germaniei în caz de reunificare. Berlinul redevine, ca la originile sale, un oraş dublu, simbolul războiului rece timp de o jumătate de secol.

Zidul Berlinului in 1961

Cât despre celebrul Zid al Berlinului, acesta este opera lui Honecker, cu acordul sovieticilor şi al celorlalte ţări ale Tratatului de la Varşovia. El începe să adune şi să depoziteze în cazărmi sârmă ghimpată şi piloni; sunt mobilizate miliţiile muncitoreşti şi câteva unităţi de poliţie. În noaptea de sâmbătă 12 iunie spre duminică 13 iunie 1961, forţele de ordine est-germane se postează pe linia de demarcaţie între Berlinul de Est şi Berlinul de Vest şi interzic accesul în sectoarele occidentale. La început nu este chiar un zid, ci doar o împrejmuire de grilaje şi sârmă ghimpată. Fără împotriviri ale occidentalilor, operaţiunea continuă, apar echipe de zidari care încep să aşeze cărămizile şi blocurile de beton. Zidul apare de-a lungul a 54 km, trecând prin cartierele rezidenţiale, apoi 30 km prin pădure, 24 km de-a lungul apei şi 54 km prin câmp, căi ferate şi mlaştini. Taie 8 linii de S-Bahn şi 4 de metro. Blochează 192 de străzi (dintre care 97 duceau spre Berlinul de Est şi 95 spre RDG).

Deşi, în timp, prin tratate asumate de ambele ţări, cele două Germanii s-au apropiat, Zidul a rămas rana de pe teritoriul Europei. Astfel, s-au încheiat o serie de convenţii practice, de exemplu cele privind îmbunătăţirea legăturilor poştale şi telefonice (1971). În acelaşi an, RFG şi RDG semnează un acord asupra traficului de tranzit al persoanelor şi al mărfurilor pe căile rutiere, feroviare şi fluviale. În decembrie 1971, Senatul şi guvernul est-germane cad de acord asupra unei înlesniri ale circulaţiei persoanelor în interiorul Berlinului. De acum înainte, berlineză din Vest sunt autorizaţi să poposească timp de 30 (apoi 45) de zile „în partea cealaltă”; pentru aceasta, ei trebuie să-şi înscrie motivul vizitei, la unul din cele cinci birouri deschise în acest scop de RDG în Berlinul de Vest (din 1987, permisul de călătorie poate fi valabil pentru o perioadă de şase luni). Vizita de o zi pe teritoriul est-german se încheie, obligatoriu, la miezul nopţii. De asemenea, eventualul vizitator trebuie să achite o taxă de 5 DM, apoi 10 DM, în 1973, ajungându-se la 25DM în 1980.

În sens contrar, spre Berlinul de Vest, vizitele sunt interzise, cu mici excepţii.Astfel, numai pensionarii şi invalizii din RDG sunt autorizaţi să călătorească în Vest, pe o durată totală care nu depăşeşte şaizeci de zile.

În timp, „democraţia” est-germană se erodează şi oamenii nu mai pot susţine şi suporta un astfel de regim. Pe 4 noiembrie 1989, mai mult de 500.000 de persoane defilează pe străzile Berlinului de Est, scandând sloganuri în favoarea unei democratizări a societăţii şi a regimului: „Noi suntem poporul” (Wir sind das Volk!), „Democraţia: acum sau niciodată”. Cea mai amplă manifestaţie liberă pe care a cunoscut-o RDG se desfăşoară în ordine şi se încheie fără incidente, poliţia şi STASI renunţând la intervenţie. Câteva zile mai tţrziu, pe 7 noimebrie, guvernul comunist demisionează şi pe 8 noiembrie, vine rândul Biroului Politic al partidului.

Caderea Zidului Berlinului

Lucrurile se precipită, mai cu seamă că la o conferinţă de presă din data de 9 noiembrie se anunţă că, pe viitor, cetăţenii RDG vor putea circula fără nici un fel de restricţie. Mii se est-germani se grăbesc, în orele următoare, în faţa diferitelor puncte de trecere. Lipsiţi de ordine clare şi precise, gărzile mai întâi nu ştiu ce să facă, apoi se resemnează în faţa presiunii poporului şi ridică barierele. Cel dintâi pasaj deschis este acela de pe Bornholmer Strasse, care face legătura între arondismentul oriental Pankow şi Weddingul de cealaltă parte. La ora 22, Zidul, teoretic, căzuse.

Restabilirea oficială a unirii Berlinului se petrece în aceeeaşi zi cu aceea a Germaniei, adică pe 3 octombrie 1990. Iar tratatul de unire, încheiat pe 31 august, între cele două state germane, reprezintă, totodată, fundamentul juridic al reunificării acestui oraş. Urmează perioada reconstrucţiei economice, care continuă şi în prezent, mai ales pentru că, pe vremea Razboiului Rece, Berlinul Occidental era destul de dezvoltat, dar cu precădere datorită subvenţiilor masive care veneau din RFG şi de la ţările occidentale.

Cartea lui Cyril Buffet prezintă aşadar o istorie pe scurt, dar foarte concentrată, plină de date importante şi, să spunem, destul de obiectivă. Cum este vorba de istoria Berlinului, nu ne-am regăsit în faţa unei descrieri a frumuseţilor oraşului, aşadar pentru cel care doreşte să viziteze capitala Germaniei această carte nu este suficientă. Pentru istoricul de ocazie, pentru amatorul de cultură generală, pentru cel care doreşte să afle capitole importante din istoria Europei insă, Cyril Buffet a realizat o lucrare interesantă, bine documentată şi, în acelaşi timp, binevenită.

Articole similare

Un film, doua pareri: The Pianist (2002)

Jovi Ene

Două cărți despre trauma spitalului și a bolii. Autori: Vintilă Mihăilescu și Péter Esterházy

Jovi Ene

Prin blogosfera literara (29 iulie – 4 august 2013)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult