Ireland in the Twentieth Century, de Tim Pat Coogan (II)

Ireland in the Twentieth Century, de Tim Pat Coogan
Editura Random House UK, colecția Arrow

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Prima parte aici.

La începutul primului război mondial situaţia politică din Irlanda era foarte tensionată, izbucnirea războiului îngheţând pe moment declanşarea unor mişcări violente. Indiferent de versiunea legii autonomiei una dintre părţi ar fi fost nemulţumită. Guvernul britanic a beneficiat de patriotismul ambelor părţi. După declaraţia de război a Marii Britanii din 4 august 1914, Carson a asigurat guvernul britanic de întregul sprijin al loialiştilor din Ulster.

Aceeaşi atitudine a avut-o şi John Redmond. Ambii lideri sperau că susţinerea Marii Britanii în timpul războiului le va oferi atuuri în noile negocieri de la sfârşitul războiului. Istoricul L.de Paor, în cartea sa Popoarele Irlandei scria că: în ziua declanşării războiului dintre Anglia şi Germania, John Redmond a luat dosarul irlandez care cântărea opt secole de istorie şi tradiţie şi l-a aruncat pe fereastră. El a îndreptat Irlanda către un anume curs de acţiune dar nu a veat autoritatea să o facă şi mai ales nu avea nici o garanţie din partea guvernului britanic că doleanţele naţionaliştilor autonomişti irlandezi vor fi întâmpinate favorabil la sfârşitul războiului”.

Dar John Redmond era conducătorul celui mai important partid politc irlandez, având 84 de parlamentari la Westminster şi, practic, singurul reprezentant real al naţionalismului moderat irlandez. În 1914 autoritatea acestui partid era determinantă în tabăra catolică. Partea a doua a afirmaţiei istoricului irlandez este adevărată. Fără îndoială că i se poate reproşa cu uşurinţă lui Redmond faptul că nu a obţinut nici o garanţie din partea guvernului britanic, a cărui politcă de tergiversări şi retractări ar fi trebuit să-i fi fost cunoscută. Redmond, avocat de meserie, ar fi trebuit să se asigure de avntajele pe care le putea obţine cooperând cu Marea Britanie, semnând sau iniţiând un contract sau un tratat.[1]

Legea pentru autoguvernarea Irlandei a fost semnată de regele George al V-lea la 18 septembrie 1914. Puţin timp după aceea, Redmond a fost de acord cu Carson acceptând ca aplicarea ei să fie suspendată de-a lungul războiului(“Suspensory Act”). Redmond a comis astfel o mare greşeală acordând astfel un nou răgaz unioniştilor pentru ca aceştia să-şi organizeze şi mai bine opoziţia lor faţă de autonomia câştigată atât de greu de naţionaliştii moderaţi irlandezi. La începutul războiului marea majoritate a irlandezilor îl aprobau pe John Redmond în atitudinea lui de susţinere a Aliaţilor.

Nu întreaga mişcare naţionalistă irlandeză a fost de acord să susţină necondiţionat efortul de război al Marii Britanii, dovedind faptul că ideea de unitate în viaţa politcă irlandeză era destul de îndepărtată. Cele două curente majore, cel radical şi cel moderat au ieşit din nou la suprafaţă. În  ciuda fragilei unităţi afişate prin constituirea în 1913 a organizaţiei “Irish Volunteers Force” fractura dintre cele două curente a trecut prin gruparea paramilitară a naţionaliştilor irlandezi. Partidul moderat autonomist condus de Redmond a atras de partea sa cea mai mare parte a “Irish Volunteers Force”. Aproximativ 170.000 de membrii s-au alăturat politicii de susţinere a Marii Britanii preconizată de John Redmond înfiintând “Irish National Volunteers”[2].

Vechea organizaţie condusă de Mac Neill a rămas cu numai 10-12.000 de adepţi marea lor majoritate fiind şi membrii ai “Frăţiei Republicane Irlandeze”(I.R.B.)Aceştia erau de fapt nucleul dur al curentului republican-revoluţionar care se opunea cu toată tăria de care dispunea, politicii pro-engleze şi pro-autonomiste fiind împotriva angajării militare de partea Marii Britanii pe frontul de vest. Irish Volunteers Force a militat la începutul primului război mondial pentru păstrarea unei neutralităţi stricte, poziţia organizaţiei radicalizându-se odată cu trecerea timpului conform vechii devize England’s difficulty is Ireland opportunity[3]

Ideea de neutralitate era susţinută oficial nu numai de Irish Volunteers Force dar şi de moderatul Arthur Griffith, preşedintele partidului Sinn Fein care credea că Germania nu înseamnă nimic pentru noi dar aceasta nu înseamnă că este duşmanul nostru.” Mediul muncitoresc irlandez era,de asemenea,împotriva unei angajări militare, nevăzând rostul sacrificării a mii de irlandezi pentru o cauză străină. O pancardă de la intrarea în sediul Armatei Cetăţeneşti Irlandeze, Liberty Hall, conţinea esenţa atitudinii politice a sindicatelor şi a formaţiunii paramilitare de stanga condusă de James Connolly: We serve neither King nor Kaiser but Ireland[4] (). Deviza permitea o mare flexibilitate mişcării muncitoreşti.

Puţini au fost oamenii politici irlandezi care au adoptat o poziţie pro-germană clara, dorind o cooperare cu duşmanul Angliei. Unul dintre acestia a fost Sir Roger Casement, fost înalt funcţionar în Foreign Office până în 1913 care a plecat în Germania în luna octombrie 1914 pentru a încerca să convingă autorităţile germane să furnizeze arme Irish Volunteers Force. La 27 decembrie 1914, Sir Roger Casement a semnat cu Von Zimmermann un document prin care partea germană promitea echipament şi armament pentru o brigadă irlandeză formată prin recrutarea de voluntari din rândul prizonierilor irlandezi. Numai 52 au răspuns favorabil.În America organizaţia Clan na Gael a început să colecteze bani pentru a cumpăra arme. Executivul Clan na Gael a semnat o petiţie adresată Kaiserului Wilhelm al II-lea în care cerea includerea pe lista obiectivelor de război ale Germaniei şi a independenţei Irlandei.Grupările care au adoptat poziţia de neutralitate sau de împotrivire la adresa unei politicii de cooperare cu Marea Britanie erau din punct de vedere al consistenţei numerice, în minoritate faţă de marele Partid Autonomist Irlandez.Acest aspect a fost dovedit şi de marele aflux de voluntari naţionali irlandezi către Armata Britanică. Din întreaga Irlandă  naţionaliştii adepţi ai lui John Redmond s-au îndreptat către centrele de încorporare ale Armatei Britanice (serviciul militar nu era obligatoriu în Marea Britanie) având sentimentul că prin participarea la marea încleştare de pe Continent vor face din Irlanda una din micile naţiuni ale Europei,după cum erau Serbia şi Belgia.

Propaganda engleză a accentuat aceste sentimente afirmând că angajarea Marii Britanii pe Continent împotriva Germaniei s-a făcut pentru a apăra micile naţiuni cotropite sau pe punctul de a fi cucerite: Serbia şi mai ales Belgia^.Din această cauză voluntarii irlandezi aveau impresia că luptând pentru Belgia luptau pentru a obţine o Irlandă unită şi autonomă,parte integrantă din Europa postbelică.Irlandezii catolici au mai avut un motiv pentru a se înrola în Armata Britanică:ajutorarea Franţei catolice,vechiul aliat în lupta împotriva englezilor. Un martor descria atmosfera din faţa centrelor de recrutare afirmând că ofiţerilor britanici care agitau ideea sclaviei în care căzuse mica Belgie li se puneau întrebări jenante referitoare la libertatea Irlandei. Recruţii care întrerupeau discursul moralizator al ofiţerilor erau făcuţi să tacă de poliţişti, uneori chiar arestaţi. Redmond a încurajat valul de încorporări într-un discurs improvizat la Woodenbridge(în comitatul Wicklow) afirmând că în Armata Britanică curajul irlandez trebuie să se manifeste pe câmpul de luptă.[5]

Îndemnul lui a fost urmat de 200.00 de catolici irlandezi care,crezând că autonomia Irlandei este o realitate s-au înrolat şi au luptat pentru Marea Britanie de-a lungul primului război mondial.Probleme au apărut atunci când s-a discutat încadrarea acestor soldaţi.Kitchener, ministrul de război  în cabinetul Asquith, de origine irlandeză şi de religie protestantă, a tratat cu un dublu standard cele două comunităţi irlandeze.Kitchener nu a permis formarea unei armate naţionale irlandeze. Începând cu august 1914 voluntarii naţionali ai lui John Redmond alcătuiau în armata lui French din Franţa două regimente de cavalerie şi nouă regimente de infanterie.La 21 august 1914 s-au format diviziile a 10-a şi a 16-a irlandeze precum şi divizia a 36-a din Ulster, alcătuită din membrii Ulster Volunteers Force.Britanicii şi-au dat seama de nesiguranţa formării unei armate naţionale irlandeze catolice de aceea au preferat să menţină unităţile irlandeze separate,fără o comandă centralizată.Pentru a se asigura de loialitatea catolicilor,britanicii au încadrat trupele catolice cu ofiţeri protestanţi, împiedicând formarea unor ofiţeri de confesiune catolică la Trinity College din Dublin.

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.