”Bărbatul care se credea Riemann”, de Stefania Piazzino
Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2019
Traducere din italiană de Beatrice Cristina Baciu
”Partea reală a oricărei rădăcini netriviale a funcției zeta Riemann este ½.” Aceasta este ipoteza Riemann, conform Wikipedia, care explică, printre altele, că este o ipoteză niciodată demonstrată, deși considerată plauzibilă de majoritatea matematicienilor, că este pus în joc un premiu de 1 milion de dolari pentru cel care va reuși să o demonstreze (și să o transforme, așadar, în teoremă). Totuși, oricât am încercat să o înțeleg, fie de pe interne, fie după ce am citit această carte, am rămas în ceață, pentru că matematica, superioară sau nu, îmi este un teritoriu interzis.
Stefania Piazzino a încercat să readucă în prim-plan această ipoteză matematică și a reușit; din punctul meu de vedere, acesta este marele (poate singurul?) câștig al romanului și anume să reamintească cunoscătorilor povestea celui care a formulat ipoteza și să facă, într-un fel, cunoscute neinițiaților ipoteza și autorul ei. Desigur, nu a explicat pe larg, ci s-a mărginit să povestească vremurile în care a fost descrisă, pe cei care au încercat să se plimbe în jurul ei, mari matematicieni, culminând cu cel care este unul dintre personajele principale, Ernest Love.
”Există trei argumente valabile care mă fac să susțin în mod rezonabil că nu sunt un matematician. Primul este că cei mai buni matematicieni au murit înainte de a împlini patruzeci de ani. Al doilea, că matematicienii adevărați au descoperit cel puțin o teoremă. Al treilea, că detest crichetul. Un matematician nu poate fi decât un bun matematician, altfel nu este deloc.” (pag. 13)
Aceste cuvinte nu înseamnă că Ernest Love nu este un matematician, dimpotrivă. Pentru că el este unul dintre cei care vânează de atâția ani rezolvarea ipotezei și o ia pe arătură atunci când cineva îi înscenează o farsă cu privire la afirmațiile lui Riemann. Aflat în vâltoarea unei conspirații ce pare de origine mafiotă (că doar ne aflăm în Italia), organizație care vrea să acapareze rezolvarea ipotezei, necesară pentru importante inginerii financiare, Ernest decide, conștient sau inconștient, să o ia pe panta nebuniei, ”transformându-se” din punct de vedere psihic într-un alter ego al lui Riemann cel original.
Este momentul în care psihiatrul-narator preia problema din mers și are sarcina dificilă de a găsi o cale spre revenirea la normal, păstrând, în același timp, povestea ”mafiotă” în limitele legalității:
”Să discuți cu un bărbat sănătos, aparent lucid și cu o evidentă și atestată inteligență peste medie, nu se potrivește cu obscuritatea bolii psihice. Cugetările mele nocturne au mers și mai departe, dar am vrut să le tratez ca atare, simple temeri și neliniști care ne afectează și pe noi, medicii.” (pag. 15)
Din păcate, impresia de ansamblu este mai degrabă dezamăgitoare. Într-un roman care dorește să împletească cercetarea științifică cu investigația psihologică, nu am găsit aproape nimic care să mă atragă, poate cu excepția, așa cum spuneam mai sus, a informațiilor despre ipoteza Riemann, autorul ei și matematicienii care i-au urmat. În rest, slăbuț (sau poate e doar lipsa mea de pasiune pentru matematică!).
