Introducere în gramatica limbajului vizual, de Cornel Ailincăi

“Introducere în gramatica limbajului vizual”, de Cornel Ailincăi
Editura Polirom, Colecţia de Artă, Iaşi, 2010

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Moto: „Adevărata sensibilitate începe când pictorul descoperă că agitaţia copacului şi suprafaţa apei sunt înrudite, că sunt gemene pietrele şi propria faţă şi că, lumea contractându-se astfel puţin câte puţin, el vede, sub această ploaie de aparenţe, marile semne esenţiale care sunt în acelaşi timp adevărul său şi cel al universului.” (Jean Bazin)

La recomandarea unui coleg de echipă de pe Filme-carti.ro, am încercat o altfel de lectură, mai departată de preocupările mele imediate, dar cu atât mai incitantă datorită subiectului şi complexităţii lui: limbajul vizual şi formele sale de compoziţie. Cartea lui Cornel Ailincăi, chiar dacă este intitulată doar „o introducere” în acest fenomen, este o lucrare foarte bine structurată, care reuşeşte să ofere o pătrundere adâncă în limbajul vizual, oferind suficiente exemple şi caracterizări individuale ale formelor naturii, ale fenomenelor spaţiului şi timpului, pentru a nu fi considerată ternă şi prea teroretică.

Cornel Ailincăi a publicat iniţial acest studiu în 1982, care a fost reeditat în 2000, pentru a fi publicat în ediţia a treia, în Colecţia de artă a Editurii Polirom. Încă din prima ediţie, autorul a încercat să îşi publice crezul şi dorinţele care l-au îndemnat să scrie o lucrare amplă cu privire la fenomenele vizuale, spunând în prefaţă că „ceea ce interesează acest studiu este evidenţierea problemelor viziunii din interiorul practicii de geneză şi structurare a formelor vizuale”. Din acest punct de vedere, suntem în faţa unui studiu al formei şi structurii, canalizat pe mai multe aspecte fundamentale: a) legile perceptive, care guvernează fenomenele vizuale; b) felul în care ia naştere un obiect artistic, prin intermediul tuturor mijloacelor pe care le are la îndemână, oferite de ştiinţele naturii (geografie fizică, botanică, geologie), de matematică, fizică etc.; c) care sunt elementele fixe, structurale (generice) şi variabile ce dau valoare specifică unei forme în timp şi spaţiu; d) care sunt mijloacele şi procedeele formale, compoziţionale ce formează discursul plastic.

Cele cinci capitole ale studiului – Din nou despre necesitatea educaţiei vizuale, Lumea formelor naturale, Structura, Formele de expresie dinamică, Elemente de compoziţie – se concentrează pe frumosul în artă, pe modalitatea de concepţie şi de ajungere la acest frumos, plecând de la necesitatea de a cunoaşte forma în artă până la evoluţia formei de la natural până la operă artistică, trecând peste accidentalul artificial. Cornel Ailincăi are marele merit că orice capitol şi orice teorie pe care o emite sunt puternic exemplificate prin operele artistice din umanitate, dar şi faptul că în fiecare descriere şi exemplificare face o evoluţie istorică a fiecărui fenomen, plecând de la formele artistice din preistorie, trecând prin antichitate, Evul Mediu şi Renaştere, până la epoca modernă a suprarealismului, cubismului sau avangardei artistice.

Orice activitate de creare a operei de artă pleacă de la o experienţă vizuală (deşi există unele concepţii conform cărora şi un vis poate constitui un punct de plecare, însă şi acesta poate reprezenta o experienţă vizuală transformată inconştient în vis) şi se finalizează într-o formă materială prin intermediul unor mijloace specifice de limbaj. Prin urmare, orice fapt plastic îndeplinit este, în primul rând, todul unei experienţe vizuale dobândite prin participarea noastră, ca fiinţe afective şi raţionale, la descoperirea lumii vizibile. După această percepţie vizuală (analiză, selecţie, comparaţie, transformare, conştiinţă critică), apare, după o lucrare complexă, opera artistică, frumosul în artă. Astfel, potrivit concepţiilor kantiene, frumosul nu este neapărat o calitate a lucrului în sine, ci depinde în mare măsură de cugetarea subiectului care îl priveşte, iar mentalitatea acestuia e modelată de ideile epocii şi de spaţiul geografic în care au rezonanţă (ce era frumos pentru un grec în lumea antică nu era pentru un chinez din aceeaşi epocă şi nu este astăzi pentru un tibetan etc.)

Aflăm din capitolul Lumea formelor naturale şi care au fost primele forme apărute din mâna omului: formele rotunde, cercul, discul găurit de piatră, sfera şi roata, ca simbol al macrocosmosului magic al astrelor îndepărtate care-şi trimiteau lumina în colţul de univers al omului. Cele mai arhaice locuinţe omeneşti (coliba sferică şi igluul de pământ) şi construcţii sacre (temple şi edificii funerare) cu plan circular şi acoperiş emisferic sunt de asemenea rodul unui simbolism cosmologic – dovadă stau sintagmele ou cosmic şi cupă cerească cu care erau botezate aceste forme în vechime. Aceste exemple privesc modul de concepere a operei artistice încă din preistorie: majoritatea gesturilor şi operelor, de la construcţia locuinţei la agonisirea hranei, vădesc dorinţa de socializare cu ritmul astrelor, ceea ce extrapolând înseamnă dorinţa de socializare şi de adaptare la mediul înconjurător.

Din unghiul său specific, artistul se apropie de natură, urmărind-o sub aspecte şi conţinuturi foarte diverse. El îşi poate propune „imitarea fidelă a aparenţelor realităţii perceptibile, poate fi preocupat de comportamentul său dinamic, metamorfic, de substratul, latenţa, originarul care se ascunde în spatele realităţii percepute sau de totalitatea sintetică a naturii”. Prin urmare, în ordine cronologică, primul mod de a se apropia de natură şi în acelaşi timp unul dintre impulsurile fundamentale ale artei – dacă avem în vedere poziţia artistului faţă de universul perceptibil – se bazează pe principiul imitării fidele a realităţii senzoriale.

Explicaţia se găseşte la Tudor Vianu. Conform acestuia, unul dintre motivele pentru care ne emoţionăm în faţa aspectelor naturale este că însăşi arta ni le-a relevat: „Dacă uneori frumuseţea naturii păstrează pentru noi un caracter estetic, împrejurarea nu se explică decât prin faptul că o asimilăm cu arta. Alteori natura aminteşte arta pentru că o privim cu ochi formaţi la şcoala picturii, capabili să distringă în ea valori plastice care altfel ar fi rămas nerelevate.”

Ulterior, evoluţia istoriei artelor demostrează efortul unei permanente „întoarceri” la configuraţiile originare ale experienţei artistice. Astfel, se poate vorbi de o experienţă geometrică originară sau de una de factură expresionistă, care îşi au replica cuvenită şi în epoca noastră. Un alt exemplu este pictura lui Mondrian pare să reia în secolul al XX-lea experienţa lui Piero della Francesca. De asemenea, suprarealismul contemporan s-ar părea că redeschide spaţiul căutărilor picturii fantastice a lui Bosch. Totul pare a fi o prelungire a epocilor anterioare, cu toate elementele inovative, sunt chiar semne că omul modern doreşte reîntoarcerea în epoca preistorică a începuturilor prin chiar imitarea sau reproducerea operelor artistice originare acelor timpuri.

Sunt şi lucruri noi, inedite, aproape necunoscute pe care le putem afla din această carte. Putem exemplifica prin noţiunea de „cinetist”. Unul dintre cei care au lansat-o este un cunoscut artist al perioadei interbelice, László Moholy-Nagy, care, între 1922 şi 1930, realizează Space Modulator, sculptură cinetică formată din panouri de plexiglas perforat, legate prin tije cromate, care se rotesc după o mişcare programată, realizând, prin asocierea unei succesiuni de imagini, un volum virtual de lumină reflectată. Cercetarea vizual-cinetică iniţiată de Moholy-Nagy a pus bazele unei arte care operează cu un limbaj, materiale şi o estetică noi. După cum precizează Cornel Ailincăi, „cinetistul devine un gânditor conceptual care adaptează o idee vizuală la un aranjament mecanic, electronic sau electromagnetic căruia îi conferă o realitate estetică. Forma obiectului său ca atare diferă de forma mişcării şi acestei din urmă forme el se străduieşte să-i confere un conţinut psihologic şi o realitate estetică”.

Prin toate aceste elemente, prin faptul că sunt prezente atât multe exemple necesare cititorului nespecialist, prin prezenţa unor evoluţii istorice ale fiecărui element vizual prezentat, cartea nu este scrisă doar pentru artişti şi cei care doresc să devină prin studii artişti, chiar dacă putem considera conţinului ei ca fiindu-le familiar prin vocaţie sau prin instrucţie specifică. Cu toate acestea, aşa cum remarca şi autorul, nicio carte, niciun film, nicio altă formă nespecifică, „niciun comentariu, oricât de autorizat, nu va putea substitui contactul direct cu opera de artă. Cuvintele nu pot „acoperi” imaginea, oricât de mari ar fi disponibilităţile de a o explica.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.