”Nautilus”, de Ioana Bâldea Constantinescu
Editura Humanitas, București, 2017
Motto: ”Probabil pentru că au în ele un fel de disperare… sunt opera unor oameni obsedați de misterele lumii, de frumuseți, de grozăvii, de un ceva neînțeles, căruia încearcă să-i dea coerență. Sunt universuri în miniatură. Ipostaze ale necunoscutului. Îmi plac…” (pag. 30)
După primele rânduri, te temi că ai putea fi în fața unui poem în proză, frazele fiind voit confuze și paginile trecând prea greu, măcar până ne obișnuim cu personajele și întâmplările trăite de acestea. De altfel, întreg romanul (căci roman este) este construit pe mai multe planuri, atât temporal – pendulăm mereu între un trecut istoric, medival și o Franță modernă, cât și din punct de vedere al personajelor, fiecare spunându-și propria versiune asupra evenimentelor. Putem spune, ca o analogie cu titlul volumului, dar și cu permanenta referire la acesta, că romanul are o structură spiralată, întocmai cum molusca numită ”nautil” își poartă frumoasa cochilie.
În primul plan, îi descoperim pe Arabella, Octavian și Luna:
”Cam așa a fost. Este. Poate fi. Bun venit în rutina noastră. Știu că e bulversantă. Am să încerc, cât o să pot, ca aceasta să nu devină o poveste despre noi. Suntem ciudat de plicticoși sau plicticos de ciudați. Luați-o cum vreți. Arabella, Octavian și cu mine. Eu sunt Luna.” (pag. 13)
O familie atipică, formată din două surori și băiețelul Arabellei, Octavian, suferind de autism și pe care ele două au jurat să-l crească împreună și departe de tatăl lui biologic. Dacă din roman am aflat multe despre familia lor, despre părinții morți într-un accident, despre resorturile care au determinat această claustrare a Arabellei și dorința Lunei de a rămâne alături de sora sa, ba chiar și relația Lunei cu un emigrant român, care devine a doua sa familie (și ale cărui studii și pasiuni pentru ”cabinetele de curiozități” din perioada medievală reprezintă legătura cu al doilea plan al romanului), partea care m-a urmărit cel mai mult a fost relația celor două femei cu Octavian, devenit adolescent, fazele prin care trece acesta și așteptările celor două femei.
După moartea părinților, Arabella a descoperit că aceștia le-au lăsat o grămadă de bani. Așa că, după nașterea copilului și descoperirea bolii sale, speranțele pentru vindecare au fost mari, astfel că au urmat o grămadă de terapii, l-au dus la doctori, vraci sau pseudo-vindecători, dar nimic nu s-a întâmplat. Din când în când, Octavian este liniștit sau dă impresia că înțelege totul, chiar spune cuvinte cu sens, dar crizele lui sunt violente și suficient de dese. Neașteptat (așa mi s-a părut mie, deși Ioana Bâldea Constantinescu înțelege mai bine personajul), la un moment dat, mama renunță la speranțele de vindecare și decide că nu mai are rost să-l chinuie:
„Arabella vedea câteodată, în reprizele lui ciudate de somn, documentare despre copii cu diagnostic similar, care, într-o zi, începeau brusc să vorbească în fraze alambicat construite, care zâmbeau și făceau, în mod nesperat, glume, care, după ore și ore de tratamente, proceduri, terapii mai mult sau mai puțin experimentale, mergeau la școală. Nu era cazul lui Octavian. Arabella știa că el nu va fi niciodată unul din acești copii. Se ura pentru că renunțase, dar știa, așa cum știu ateii, că nu va fi nici un miracol, că nu se vor inventa pastile-minune, că nu se va dezvolta un sistem de nesperată recuperare în timpul vieții lor.” (pag. 67)
Al doilea plan aparține trecutului și ne duce undeva în negura Evului Mediu, când ciuma ucidea mare parte din populația Europei și supraviețuitorii trebuiau să trăiască de la o molimă la alta. Personajul principal devine aici evreul Yaakov, cel care ajunge medicul personal la diferite curți regale, confidentul regelui sau al reginei, fiind în același timp un priceput tămăduitor al medicinei acelor timpuri, aproape integral naturistă, dar și un bun ascultător. Suferințele sale (moartea soției mult-iubite, părăsirea fiicei, pierderea maestrului său) l-au făcut ursuz și tăcut, ba chiar depedent de drogurile vremii, în încercarea de a vedea zilnic fantoma sau spiritul iubitei sale soții (precum Hașdeu cu spiritul iubitei sale fiice).
Acest plan al romanului ne apropie de basm, fiecare întâmplare descrisă ducându-ne în timpurile demult apuse, pe când oamenii se conduceau după stele și magia își făcea loc în gândurile fiecăruia. Atunci, prin Franța secolului al XIV-lea, a trăiut și Reine Blanche, prima colecționară cunoscută a Evului Mediu, care este însuflețită de autoare pentru a ne ilustra pasiunea sa pentru nautilus, dar și pentru tapiseriile medievale, precum cea care se află pe coperta volumului (a cărei poveste frumoasă există aici). Așadar, magie și basm, personaje frumoase și interesante, sacrificiu și multă iubire, descrieri ale ciumei și molimelor, într-o poveste care se unește de prima prin pasiune pentru colecții ciudate a lui Marc românul, iubitul Lunei.
”Nautilus” are multe alte surprize în afara celor menționate de mine, dar am preferat să spun puține și să vă las vouă dorința de a citi cartea și a le descoperi. Pentru mine, este un roman frumos și merituos, construit pe multe planuri, în care realitatea și visul se împletesc deseori, totul aparținând în același timp modernului, dar și medievalului, atmosferei apăsătoare date de boală fie și în mileniului nostru și tendinței remediilor supranaturale din trecut. După această oprire, ar trebui să ne întoarcem și la ”Dincolo de portocali”, romanul de debut al Ioanei Bâldea Constantinescu.
