”Spovedania unui preot ateu”, de Ion Aion
Editura Curtea Veche Publishing, București, 2017
”Da, sunt preot deja de prea mulți ani, dacă o tinerețe de om de la douăzeci și trei de ani și până acum, când mă simt atât de străin de promisiunile vieții, poate însemna ”prea mulți ani”. Dacă vei continua să citești, vei pătrunde în lumea mea (de fapt, a ta, doar că din altă perspectivă), într-o lume reală, așa cum s-a-ntâmplat. Niciun scriitor nu ar avea atâta imaginație încât să construiască o astfel de lume fără să fi trăit în ea. Deci vei înțelege că nu ai înaintea ochilor literatură, ci Adevărul pur.” (pag. 15-16)
Această frază ar trebui să rezume cartea semnată de Ion Aion, pseudonim al unui fost preot care a decis să părăsească Biserica Ortodoxă Română cu puțin timp în urmă, pentru ca apoi să hotărască să scrie despre anii săi de preoție. De altfel, afirmația că volumul este în totalitate adevărat se repetă de mai multe ori pe parcursul lui (”Să mă-nghită pământul când voi scorni eu ceva în cartea asta!”-pag. 40), dar afirmația pare a fi corectă numai pe jumătate, de vreme ce partea a doua din carte nu mai respectă deloc această dorință și ne poartă pe un tărâm neverosimil, cu accente de reverie și fantastic.
Dar să vorbim mai mult despre prima parte, cea în care Ion Aion își deconspiră reacțiile pe care le avea în ultima parte a misiunii sale duhovnicești și câteva dintre ”crezurile” sale. Aventurile autorului ne poartă prin satele de prin Buzău, unde trebuie să asiste la spovedanii, la înmormântări, să dea binecuvântarea unor babe aflate în pragul morții sau putrefacției, iar toate acestea cumulate îl duc în pragul necredinței. Doar în pragul, căci Ion Aion nu este ateu în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un adversar al religiei ca istorie, al religiei în forma în care există în acest moment. El separă în mai multe locuri religia de credință și nu-și manifestă destul de expres necredința în Dumnezeu, ci pierderea speranței că religia se poate reforma (desigur, are multe reproșuri de făcut lui Dumnezeu, așa cum are multe reproșuri de făcut celor care cred fără să știe în ce cred, celor care au nevoie de preot doar pentru că există și a existat mereu, fără să conștientizeze credința sa):
”Religia și credința sunt două lucruri diferite, iar eu avea de gând să predic doar despre cel din urmă. Religia e o teorie, o sumă de idei mai mult sau mai puțin valoroase; credința este o trăire personală, uneori nespus de prețioasă pentru bietul om care nu mai are nicio altă speranță afară de ea. Religia este exterioară; credința, lăuntrică omului. Religiile sunt diferite între ele, vechi sau foarte vechi. Credința este cam aceeași indiferent de apartenența religioasă, se naște și moare odată cu fiecare credincios. Să fiu mai pedagogic: când te vede ursul rătăcit prin pădure și pornește spre tine parcă zburând de fericire, nu te agăți de religie, de perihoreza trinitară despre care habar nu ai. Nu te amăgești nici măcar cu fericita împărăție a lui Dumnezeu (care se apropie scuipând bale) sau cu veșnicia sufletului (cine știe dacă sufletul sau veșnicia mai scapă din ghearele fiarei?), ci te agăți strict de dorința de a trăi, de credință, adică tot de tine. ”Stai, ursule, că mă rog la Dumnezeu: Doamne, ajută-mi! Doamne, oprește-l! Vineee!!! Doamne, ajută-mă să fug mai repede decât el!”
Credința este un anticorp dezvoltat de creierul uman, un medicament de care mulți au încă nevoie, o morfină gratuită care face rahatul vieții mai comestibil și moartea mai arătoasă, adică are beneficii sociale incontesabile. În schimb, religia e prospectul pe care nu îl citește nimeni. Iar dacă vreunul își aruncă ochii pe el, se-ngrozește de ce scrie acolo și caută numaidecât să reducă ori să schimbe tratamentul. Între religie și credință există un raport de invers proporționalitate: cu cât devine cineva mai credincios, cu atât îi pasă mai puțin de conținutul religiei sale; și, invers, cu cât cunoaște mai bine conținutul propriei religii, cu atât îi va fi mai greu să creadă în ea.” (pag. 37-38)
Așadar, împotriva dogmelor interne sau publice ale BOR, Ion Aion a avut curajul de a ieși public, arătând greutățile prin care trece un preot de țară, răutatea oamenilor de acolo și de pretutindeni, alcoolismul și lipsa de omenie din mediul rural, dezgustul și îndepărtarea pe care o resimte preotul simplu față de cutumele sau atitudinea enoriașilor de la stat. De altfel, am spus întotdeauna că, dacă vrei să dezbini o instituție sau o dogmă, cel mai bine este să o faci din interior; nu înseamnă că Aion dorește să facă asta, dar m-am așteptat ca oameni de acest gen, nemulțumiți și revoltați, dar totuși culți, să apară mai des dintr-o instituție de genul BOR, dar ne aflăm în fața unei prime situații publice din ultimii ani.
Există preoți atei sau măcar cu o credință din ce în ce mai slabă? Eu cred că da, desigur, sunt nenumărați, iar felul în care a evoluat autorul nostru spune mult despre ce există în interior. Așa cum privim cu toții lumea ideală, mai ales în facultate, totul este excepțional și minunat până ajungem să și facem parte din ea. Dacă jobul altora pare ideal din afară, așa cum și preoția este minunată când o privim din adolescență, după ce ajungem să fim parte a interiorului, totul se schimbă și ne izbesc o mulțime de nereguli. Printre ele, preacurvia unor preoți, babele mustăcioase care miros de la poștă sau care dau zeci de purici, plictiseala, monotonia sau frigul pătrunzător din altar și nu numai, tentațiile unor tinere necăstorite, care se dau la preotul tânăr care vine la pomană, toate acestea ne fac să înțelegem ideea ”ateismului” unui preot și dorința sa de a pleca din sânul Bisericii. Până la urmă, cum spunea un prieten când am prezentat cartea pe Facebook, cum ai putea să nu-ți pierzi mințile într-o astfel de lume ancestrală și urât mirositoare?
A doua parte a cărții, din păcate, șterge toată impresia bună pe care a lăsat-o prima (era nevoie să existe cineva din interior, suficient de credibil, care să arate fața aceasta ascunsă a Bisericii!), de vreme ce neverosimilul câștigă scena, preotul nostru, suferind de cancer, imaginându-și scene de sinucidere fictivă, cădere în Iad și renaștere în lumea adevărată. Interesantă rămâne numai participarea la propria înmormântare, o scenă pe care mulți și-o imaginează, în rest, nimic de spus despre o parte fantastico-ireală, care cade în desuetudine expresiile de la început, cum că toată această carte conține numai Adevăr.
Am fost, așadar, entuziasmat de prima parte și complet dezamăgit de partea a doua. Era de preferat ca autorul să rămână la o broșurică de efect (dacă ar fi publicat doar partea ”lepădării” de religie) și să nu fi ales să o îmbogățească printr-un fragment intens care ne poate duce chiar la ipoteza unui alt autor sau la umplerea de pagini pentru ca volumul să ajungă la 200 de pagini. Dar, revin, prima parte este puternică și mă bucur că au apărut oameni din interiorul Bisericii oficiale care să atragă atenția asupra pierderii credinței și asupra trecerii BOR pe făgașul comercialului decât pe alinarea sufletelor și omului aflat în nevoie, în general.
