”Moartea lui Igor Alexandrovici”, de Pavel Păduraru
Editura Paralela 45, Pitești, 2017
„Moartea lui Igor Alexandrovici” este un roman despre efectele asupra mentalităţii şi spiritualităţii noastre produse de minciună – un viciu care s-a transformat în lumea modernă într-un mod de viaţă. Dacă mă întrebaţi ce vor afla cititorii, pot să vă asigur că fiecare va afla ceea ce va dori să înţeleagă din această poveste încâlcită, care mie, ca autor, mi-a făcut mulţi peri suri”, spune Pavel Păduraru.
Recunosc, mi-a scos și mie câțiva, ca cititor. Pentru că este o carte destul de tenebroasă. Cu mai multe planuri, dar cu puțină speranță. Lumea este aici hidoasă și lipsită de suflet, așa cum însuși autorul spune. Romanul mi-a adus aminte de mahalaua descrisă de Émile Zola, de Raymond Queneau sau de scrierile lui Louis-Ferdinand Céline. Umanitatea e parcă exilată, iar personajele lui Pavel Păduraru se zbat în propria mocirlă sau în a celorlați. Printre personajele romanului se numără și nume mari din politica noastră, mai spune Păduraru într-un interviu, fără însă a divulga mai multe.
Citind rândul din titlu, mi-am adus inevitabil aminte de Dostoievski: ”În lipsa lui Dumnezeu, totul e permis”. Și în romanul lui Păduraru nu prea există limite. Personajele sunt prinse într-o horă nebunească, măcinate uneori de griji existențiale închipuite, pendulând între cugetări pascaliene și fierul roșu al zilelor în care stai ore în șir cu stomacul gol. Uneori am avut impresia că citesc cugetările delirante ale unui Sisif.
”În mintea mea, m-am supărat pe El, neputându-mi explica în temeiul căror rațiuni e iubește divinitatea, dacă încuviințează ca un copilaș, cum eram eu atunci, să devină victima unui război spiritual asemenea proporții. La atît să se rezume dragostea lui Dumnezeu față de oameni? Mă întrebam descumpănit […] De aceea, nu din rea-voință, ci doar din neputință am devenit robul întunericului.” (pg. 39)
Ziua de 17 aprilie 2015 este cea care l-ar fi determinat să scrie prima carte despre furtul miliardului din sistemul bancar al Republicii Moldova. Dacă nu ești familiarizat cu situația de fapt din Moldova, unele aspecte rămân destul de neclare. Deși romanul pare oarecum structurat, citindu-l și încercând să urmărești firele, lucrurile se complică. De la asasini închipuiți în numele științei universale, la asasini reali, de la tragedie la comic, la femeie ușoară la icoană, multe dintre personaje par să joace un dublu rol, iar cititorul mai neatent se va pierde iremediabil printre lianele țesute de Păduraru. La un moment dat nu mai știi dacă ai pierdut firul-cheie sau dacă el s-a sustras, fiind înlocuit cu un surogat. Ai tot timpul impresia să vizualizezi două lumi paralele, în care protagoniștii sunt ori demni de milă, ori curajoși, ori obiectul admirației, ori al disprețului. Totul însă se poate reseta.
”- Dar totuși, stimate domnule profesor, nu există nicio șansă de a salva lumea de ei fără a face moarte de om?
– Nu, mă, pentru că în safetul de la picioarele mele care, nu știu cum anume să-ți explic adică, este o morgă mobilă, în care se află trupul neînsuflețit al lui Maxim Igorevici. Uite, îl lovesc cu pixul. Poc-poc, auzi?
– Păi înviaţi-l, stimate. De vă recunoaște America și Europa, China și Australia, ce vă costă să dați restart unei inimi? Poc-poc și gata!
– Eu nu-s Hristos. Nici Maxim nu e Lazăr din Bretania.” (pg. 90)
Dacă în primă instanță limbajul jenează un ochi mai sensibil, pe măsură ce parcurgi paginile, începi să te obișnuiești, personajele tragi-comice reușesc să capteze atenția, iar acțiunea te vrăjește. În plus, trebuie să îi dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să spunem că Pavel Păduraru excelează când vine vorba să ducă cititorul pe culmile râsului. La unele rânduri m-am amuzat la fel de copios ca atunci când citesc Ilf și Petrov, maeștri ai scriiturii de acest tip. Vorbim totuși despre 257 de pagini extrem de condensate, care creează atâta haos încât ai uneori senzația că nu mai poți continua. Parcă e nefiresc să fie atâta lipsă de speranță, iar încâlceala îți dă dureri de cap. O relatare minuțioasă a unei lumi lipsite de sentimente, cu garnitură de ”accese filosofice”:
Autorul spunea într-un interviu că este un roman despre manipulare și că personajul Pavel Păduraru nu este el, în ciuda faptului că inevitabil sunt câteva asemănări subtile, recunoscute de scriitor. De asemenea, Păduraru mai spune că volumul a apărut datorită întâlnirii cu un soldat rus într-o tavernă grecească. Cum și în ce fel însă, acesta nu mai explică. Singurul răspuns pe care l-a oferit a fost acela că era alt om față de cel de azi. Poate că volumul oferă răspunsuri pentru cei care le caută, regăsire pentru căutător. Fiecare cititor are cheia proprie, ”Moartea lui Igor Alexandrovici” nu este un roman care oferă răspunsuri șablon. Și nimic nu e gratuit aici.
”Scriitorul se inspiră din tot ce trăiește, de aceea nu exclud că la construcția acestui roman și-a adus aportul și activitatea mea de jurnalist de investigație, care mi-a pus în față multă ipocrizie și ticăloșenie omenească. La început, când vedeam că oamenii sunt atât de răi unii cu alții, nu-mi venea să cred. Acum mă mir la fel de tare când descopăr câte un om bun. Este lecția pe care am învățat-o din munca de jurnalist”, mărturisea Pavel Păduraru într-un interviu pentru moldnova.eu/ro.
Lehamitea față de lume domină romanul Moartea lui Igor Alexandrovici. Scriitura este deosebită, atât ca limbaj, cât și din punctul de vedere al conținutului. Nu e un limbaj simplu de mahala. De la Pitagora la ”Bobica” (o iubită a Ckat, personaj-cheie), distanța e mare, însă cea din urmă câștigă, invariabil cursa imaginară, iar personajele care aici par să aibă gândirea limitată, dincolo dobândesc profunzime.
”Lectură plăcută până la jumătatea cărții”, scria Pavel Păduraru în aprilie, pe pagina personală de Facebook, odată cu repunerea în vânzare a romanului la Chișinău. ”De la bun început, această carte era povestea unor alcoolici din Chişinău, în care apoi, peste câţiva ani, am introdus subiectul manipulării la nivel ştiinţific global, în numele căreia mor mulţi oameni. Mi se crease impresia că mortalitatea la scară mondială este într-adevăr o prioritate pentru mai marii lumii. Apoi, alţi ani, acest manuscris mi-a servit doar ca jurnal. Pe urmă am făcut din el o misterioasă poveste de dragoste…”
Poate că așa se explică structura încâlcită a romanului, care dă bătăi serioase de cap cititorilor care au probleme la capitolul ”Răbdare” sau care au dificultăți în a urmări, de fapt, mai multe romane într-unul singur. Pentru că pe măsură ce lectura avansează, părțile și personajele se reinventează. Vă las să descoperiți cum trăiește Ckat, personaj care moare la începutul romanului, o viață de Ckat. O carte scrisă în zece ani, care ilustrează subliminal schimbările prin care a trecut și autorul în tot acest timp. De la povestea unor alcoolici din Chişinău, la povești despre manipulare globală, la furtul miliardului, toate culminează cu o poveste de dragoste. Romanul nu poate fi povestit, trebuie citit.
”Există atâta frumusețe, bre, pe care noi, orbii și tâmpiții, nu o vedem din simplul motiv că suntem prinși în carapacea dorințelor noastre bolnave, care ne fură rațiunea. Tu știai că și pe mine mă iubește cineva? Da, nu glumesc, mă iubește cea mai frumoasă și cea mai bună femeie din întreg universul. Ea este îngerul meu păzitor. Noi am fost creați unul pentru celălalt și de aia nimic nu ne poate despărți […] Noi trăim într-o lume plină de cruzime, dar toate crimele sunt săvârșite din neputință. Iar neputința, la rândul său, se naște din deprimarea aia hidoasă care-ți macină sufletul atunci când nu poti căpăta ceea ce-ți dorești cel mai mult.” (pg. 209)
În loc de final:
”Miliardul ăsta este o minciună gigantică, despre care nu mai vreau să vorbesc. Spor la citit, dacă aveți chef”, Pavel Păduraru.
