”Cine se teme de moarte”, de Nnedi Okorafor
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2019
Traducere: Ona Fratz
”Cel născut ewu, va fi ewu toată viața.”
Nominalizată și aleasă cea mai bună carte a anului 2010 de Publishers Weekly, Library School Journal si Amazon.com, Cine se teme de moarte, romanul lui Nnedi Okorafor combină povești despre vrăjitorie, războiul între sexe, oprimarea, dialectica raporturilor dintre victimă și opresor, văzute prin ochii unui copil al deșertului. De la realitate la fantezie nu este aici decât un mic pas, Onyesonwu sau Cine-se-teme-de-moarte fiind capabilă, la fel ca și ceilalți vrăjitori care apar în roman, să traverseze rapid această graniță mai ales în momentele de furie.
Cine-se-teme-de-moarte este povestea unei fiice a deșertului, cu părul și pielea de culoarea nisipului, pe nume Onyesonwu (tradus Cine-se-teme-de-moarte). Rol al unui viol, copilul este menit să rescrie în Marea Carte destinul a două popoare, okeke și nuru. Împletind realitatea și fantezia, autoarea poartă cititorii pe câteva tărâmuri magice, dar și prin lumea violentă a triburilor africane.
”Dar stând pe podea și privind în gol, am știut că se schimbase ceva în mine cu o săptămână în urmă, când mă pomenisem în copacul acela. Indiferent ce se întâmplase, rămăsesem de atunci cu un ușor tremur în mers, pe care doar eu îl observasem. De la mama auzisem și altele, nu doar povestea dspre cum fusesem concepută. Nu îmi amintesc nimi despre speranța pe care și-o pusese în mine. Speranța că aveam să îi răzbun suferința. Nu-mi dăduse nici amănunte despre viol.
Aveam multe întrebări și nimeni nu putea să îmi răspundă la ele. Dar când a venit clipa Ritualului meu de Unsprezece ani, am știut ce trebuie să fac.” (pg. 45)
Reușind să dea glas unor realități atroce ale continentului negru și ale oamenilor săi, Nnedi Okoradfor încearcă și o analiză subtilă a brutalității, care nu are cum să nu lase urme în victimele sale. De cele mai multe ori, femeile sunt subiectul acesteia, însă există și situații în care nici băieții nu scapă. La limita dintre om și animal, Onyesonwu vrea să schimbe nu numai destinul său, ci și pe al poporului din care se trage, okeke, apelând la magie și uneori chiar la violență. O poveste șocantă, cu scene greu de digerat pentru cei mai mulți dintre noi, care însă se prăbușește atunci când trebuie să redea fantasticul, reducându-l la descrieri care nu pot îi reda amploarea, și la dialoguri seci și sacadate, în care interlocutorii țipă, urlă, gesticulează. Chiar dacă este sunt purtate uneori de adolescenți, tentativa lor acces la supranatural era necesar să fie mai elaborată, în contextul în care autoarea precizează de nenumărate ori gradul de ”înțelepciune” al unor astfel de personaje. Din păcate, nici marele vrăjitor nu este mai prejos, dincolo de cutumele cărora îi este tributar, el nereușind să se impună în text ca atare.
Gradul cinematic al romanului este și el destul de scăzut, din păcate, căci era mai mult decât necesar pentru a stimula cititorul să parcurgă textul mai departe. Mi-am amintit de romanele lui Zafon, care deși ating alte registre conceptuale, reușesc, aproape la fel de bine ca Umberto Eco pe alocuri, să redea atmosfera excelent în romanele sale. Așa am avut impresia inițial că se întâmplă și aici. Primul sfert al volumului este foarte bine dozat, însă apoi începe să scadă pe mai multe planuri, tocmai când intriga cerea un alt tip de ritm. Mai mult decât atât, povestea se concentrează în jurul câtorva dintre personajele principale, celelalte rămânând agățate doar prin câteva tușe subțiri, ceea ce duce la pierderea entuziasmului cititorului, care nu mai are niciun fel de imagine de ansamblu. Cadrul/contextul lipsește și el, nu întrezărim nici case, nici locuri, ci doar dialogurile dintre cei trei magi – Onyesonwu și iubitul său, Mwita, ambii copii ewu, concepuți brutal, meniți să aibă destine tragice și mărețe, oameni ai deșertului, dar și Aro, maestru vrăjitor.
”În Marea Carte există o poveste despre un băiat sortit să fie cea mai mare căpetenie din Suntown. Cunoașteți prea bine povestea. E printre preferatele nuru, nu-i așa? Le-o spuneți toți copiilor voștri când sunt prea mici ca să vadă cât este de urâtă. Sperați că fetele își vor dori să fie precum Tia, tânăra cea bună, iar băieții ca Zoubeir cel mare. În Marea Carte, povestea lor este una a triumfului și a sacrificiului. Menirea ei este să vă facă să vă simțiți în siguranță. Trebuie să vă reamintească faptul că lucrurile mărețe vor fi mereu apărate și că oamenii sortiți măreției vor cunoaște măreția. E o minciună de la un capăt la altul. Iată cum stau de fapt lucrurile.” (pp. 280-281)
Pe măsură ce povestea avansează, nu mai poți empatiza, ești în fața unei povești care curge fără fără tresăriri, textul nu reușește să mai trezească emoții. Deși nu sunt mare amatoare de lirism în romanele pe care le citesc, aici chiar se simte lipsa lui acut, într-o astfel de poveste este esențial, nu știu dacă poate fi altfel redată atmosfera. Prin dialogul excesiv, care este prezent din plin în romanul său, Okorafor își pierde cititorii care caută un sondaj mai profund. De cele mai multe ori ai senzația că asiști la dispute între adolescenți și atât, fără a ridica miza dincolo de trăirile lor de moment, lipsește perspectiva, totul este la nivelul unui imediat bazat exclusiv pe impulsivitate. Nu exista timp de respirat, ci doar acțiuni care curg sacadat, aspirațiile personajelor scăpând printre rânduri. În umbra zeiței Ani, a Marii Cărți și a obiceiurilor sacre ale Jwahirului, personajele joacă pe niște scene mișcătoare, de multe ori indecise asupra direcției de urmat. Țelurile se modifică de la un capitol la altul, Onyesonwu existând între salvarea sa sau a poporului său, care, la un moment dat, devine din victimă, călău. Trebuie spus că răsturnarea de situație este un atu al scriitoarei Okorafor, pe care avem ocazia din plin să îl observăm aici.
”Credințele acestea vechi despre valoarea și soarta bărbaților și femeilor, acestea erau singurul lucru care nu-mi plăcea la Mwita. Cine era el să își închipuie că avea dreptul să se afle în miezul lucrurilor doar pentru că era bărbat? Asta fusese o problemă în relația noastră încă de la început. Din nou, mă gândesc la povestea Tiei și a lui Zoubeir. Nu am decât dispreț pentru povestea asta.” (pg. 294)
Pe de altă parte, este redată foarte bine opoziția și/sau distanța dintre femei și bărbați în tipul de societate sudanez analizat, se repetă aproape obsesiv diferențele dintre ei și ele, de multe ori fără posibilitatea de a le depăși. Un element care iar nu se susține în roman este faptul că deși cei doi eroi iubiți sunt adolescenți și nu au experiența altor relații, ajung uneori să își pună probleme și să analizeze lucrurile din perspectiva unor oameni mai experimentați, ducând la confuzia planurilor și amestecul emoțiilor unor persoane și personaje diferite. Sigur, există perspectiva vieților anterioare, dar acestea sunt amintite sub alte aspecte inițial, pentru ca apoi să fie combinate diferit. Amestecul acesta devine neverosimil, dacă nu cumva este de la început, totul are un aer de improbabil, dincolo de experiențele femeilor în acest plan, restul nu este veridic și nici fantasticul nu este bine construit. Între limbajul gesturilor personajului principal și limbajul interior, cu care personajul își descrie sentimentele este o distanță mare. Care se observă deseori și nu ajută în economia textului. Inclusiv furia pare deseori forțată, instalată doar pentru a crește nivelul de adrenalină al textului.
Interesant este volumul prin prisma încercării de a prezenta și reprezenta o lume diferită, despre care mulți dintre noi nu cunosc nimic, cu ororile și magia ei deopotrivă, cu încercarea de a demonta și crea noi sensuri pentru o lume care de multe ori nu reușește să treacă dincolo de instinctele primare, nu poate depăși pragul urii dintre triburi/popoare pentru a reconcilia interese care până la urmă sunt comune: dreptul la viață, dreptul la fericire, dreptul la libertate. Este și o încercare de a reitera parțial Mitul peșterii lui Platon, având însă în centru poporul okeke.
