”Infernul prizonierilor romani in Rusia Sovietica” (vol. I si II)
Editura SAECULUM I.O., Bucuresti, 2014
Greu de stabilit numărul total al prizonierilor de război români făcuţi prizonieri de către sovietici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Uităm sau trecem cu vederea faptul că România a fost mai mult timp în război împotriva URSS (22 iunie 1941- 23 august 1944) decât împotriva Germaniei naziste (23 august 1944-mai 1945). O certitudine: pierderile Armatei Regale Române au fost mai mari în timpul campaniei din Est decât în in timpul campaniei din Vest, când deja zarurile fuseseră aruncate. După cum menţiona şi Radu Mărculescu în „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, [1]au existat trei mari etape ale căderii în prizonierat a militarilor români: la Cotul Donului în noiembrie 1942, după căderea Crimeii apărată şi de forţele române în aprilie 1944 şi dezastrul din august 1944 din Moldova. Instrumentarul istoriei orale are vechime în Occident dar, din pacate, a ajuns cu întârziere în România, de aceea interviurile luate de I. Oprişan[2] în anii 2004-2005 unor supravieţuitori ai campanei din răsărit şi, de cele mai multe ori ale prizonieratului sovietic reprezintă documente de prim ordin, în ciuda prezenţei din când în când a incoerenţei şi uitării.
Evident, paleta experienţelor este foarte largă, dar şi cei care au colaborat într-un fel sau altul cu administraţia sovietică depun marturie faţă de infernul trăit (unul dintre ei, ajuns chiar şef de brigadă în URSS, după repatriere a refuzat ferm să intre în PCR). În general, toate interviurile concorda asupra unor puncte bine stabilite, prizonieratul a evoluat în nişte coordonate mari destul de clare, pe care le putem regăsi la aproape toţi foştii prizonieri de război români. Din aceste interviuri reiese clar că sovieticii aveau directive bine definite în ceea ce priveşte separarea trupei de ofiţeri şi subofiţeri. Unul din respondenţi, simplu soldat, mărturiseşte că militarii români capturaţi de sovietici, în rândul cărora se aflau şi ofiţerii care se amestecaseră în mijlocul soldaţilor, rupându-şi tresele, au fost obligaţi să-i indice pe ofiţeri, fiind ameninţaţi de sovietici cu mitralierea. Ofiţerii erau consideraţi instigatori, dar şi elemente sociale periculoase, având în vedere că după modelul polonez şi cel al epocii, în general din categoria ofiţerilor făceau parte atât cei activi (cu atat mai periculoşi, dar minoritari), cât şi rezervişti, membrii ai intelectualităţii române (profesori, învăţători, funcţionari, în general oameni cu şcoală care ar fi putut avea autoritate în faţa trupelor formate în marea lor majoritate din ţărani). Unii ofiţeri români probabil că au încercat să se piardă în mulţimea prizonierilor de frică să nu fie direct împuşcaţi, după cum clama propaganda nazistă şi cea antonesciană care erau direct inteersate ca trupele să lupte cât mai bine, până la moarte. Alţii ofiţeri, după cum este cazul celor trei mărturii definitorii (Mărculescu, State, Gulan) şi-au acceptat soarta cu demnitate.
Pentru toţi militarii, şocul capturării a fost mare, transformarea din oameni liberi (cât poţi fi de liber într-o armată este deja o altă discuţie) în prizonieri, dependenţi de o voinţă externă percepută ca malefică, a fost reţinut pentru toată viaţa. Majoritatea celor intervievati făceau parte din trupă, fiind oameni simpli, în general ţărani, de aceea s-au obişnuit cu regimul de detenţie chiar dacă toate mărturiile concordă asupra ratei mortalitatii foarte mari în doua segmente ale traseului prizonierilor de război români: (1) marşurile lungi şi extenuante pe care au fost forţaţi să le întreprindă în zilele de după capturarea lor, fie la Cotul Donului, în iarna lui 1942 sau în nordul Moldovei în 1944. Cei slăbiţi şi care rămâneau în urma coloanei erau împuşcaţi fără milă de gărzile sovietice. Dupa ce prizonierii ajungeau în oraşul stabilit ca fiind locul de colectare şi îmbarcare urma (2) transportul lor în garniturile destinate initial animelelor, în celebrele bou-vagoane pentru a fi repartizaţi lagarelor din adâncurile Uniunii Sovietice. Suprapopularea vagoanelor (zeci de oameni, până la o sută, nevoiţi să împartă un spatiu restrans), slăbirea organismelor după marşurile istovitoare, mâncarea insuficientă şi, mai ales, lipsa apei au dus la moartea altor mii de prizonieri români.
„Am fost 90 de români în vagon şi 10 nemţi. Când am ajuns în Karaganda, din ăia zece nemţi n-a mai rămas niciunul. Toţi au murit. Şi noi dintre ăia 90, dacă ne-am mai dat jos vreo 40 sau 50. (mureau) din cauza frigului şi din cauza alimentaţiei. C-am mers două săptămâni cu trenul”[3] Mai ales privarea acestor oameni de apă este dovada unei intenţii suplimentare de a-i chinui, având în vedere că nu traversau deşertul Arabiei. Unul din repondenţi îşi aducea aminte cum a implorat un băiat rus să-i umple traista cu merinde cu apă şi cum acesta, fiind pe punctul de a i-o înapoia plină, a fost ţinta tirurilor gărzilor care păzeau trenul. Pentru a spori chinul, li se dădea din când în când celebrul hering afumat şi sărat. Alte marturii dezvaluie că datorită setei prizonieiri ajungeau să-şi bea propria urina sau să lingă balamalele, în căutarea unui strop de rouă.
Odată depăsite aceste două încercări majore, şansele de supravieţuire creşteau chiar dacă se murea şi în lagăre. Având în vedere imensele pierderi umane suferite de sovietici, nu e de mirare că prizonierii de război romani au fost distribuiţi în diverse lagăre care deserveau anumite obiective industriale. Au muncit în mine, cariere de piatră, la exploatarea lemnului, în kolhozuri unde au întâlnit populaţia locală, cu care au putut stabili anumite raporturi, unele destul de intime. Munca la kolhoz era cea mai uşoară şi profitabilă pentru că permitea suplimentarea porţiilor anemice de mâncare. Unul din cei intervievaţi răspunde senin că în URSS erau trei feluri de mâncare: supă, supă, supă. Din cea chioară, evident. Alt supravieţuitor întăreşte ideea „ne dădea ciorbă, dar mai mult apă”[4] „Când ne duceam la lagăr, ne punea să mergem cântând. Ce să cânţi cu apă goală? Din gamela nu luai decât apă goală, câteva bucăţi de capete de peşte. Peşte a dat mult acolo şi varză”.
Relevantă în acest sens este povestea lui Petru Trif (al lui Filip), artilerist la o baterie de tunuri grele, participant la asediul Odesei şi la campania din Crimeea, care a fost apoi repartizat, în noiembrie 1942, în fatidicul Cot al Donului, în spatele trupelor de infanterie române, luat prizonier chiar dacă a încercat să scape din încercuire. După cum relata şi Radu Mărculescu, tunarii români în primele două zile ale dezastrului de după 19 noiembrie 1942 au încercat să scoată şi tunurile hipotractate din încercuire, ceea ce probabil că i-a costat libertatea, căci atunci când le-au abandonat, deja era prea târziu, cleştele era închis. „A fost o mare frică să nu ne predăm la comunişti, la bolşevici, că ne schingiuesc, ne omoară. O frică mare era băgată în noi. Şi atuncea am plâns…Auzeam numai poc! dincolo: colo, poc! dincolo. Şi cât am văzut zarea, cerul şi zarea, numa’ armată română!” Marşul coloanelor de prizonieri a fost teribil: „Şi mână, şi mână şi mână! Opt zile şi opt nopţi, pe jos, fără mâncare, fără somn, fără absolut nimic! Meregeam adormiţi, visam pe drum (..) Şi ziua în marş mai trăgeam buruieni, că-n pustietăţile alea numa buruieni erau pe câmp şi băgam în gură şi mâncam gheaţa, cum erau bălţile îngheţate.” Până în Urali trenul a făcut trei săptămâni „or murit 50-60 de oameni din fiecare vagon.” Confirmă hrana dată prizonierilor, formată din peşte sărat, pesmeţi uscaţi, dar nu şi apă. Intr-o baracă de 250 de oameni din lagărul din Urali, iarna a fost teribilă pentru români: în fiecare noapte mureau 10-20 (datorită diareei provenita de la zăpada mâncată după ce au fost daţi jos din vagoane).
Unele marturii sunt amuzante prin umorul lor involuntar, iar resentimentele au rămas o viaţă întreagă: „Că le-a pus nume de porc, le-a pus nume de porci, că el mănâncă din troacă, nu-i de mâncat ca la noi. Plus năravul lor- pe ce pune mâna, nu mai dă. Cam asta-i denumirea de porc. Da-s foarte civilizaţi”, spune Nicuţă Cojocaru care a fost luat prizonier la 24 august 1944 după ce chiar în acea zi mai avuseseră confruntări între trupele române şi cele sovietice pe frontul din Moldova (proabil sporadice). „Ruşii-s ruşi, d-aia le zice porci. Zice una şi face alta”[5] „nu credeam că mai vin acasă. Azi îţi dă drumul, mâni îţi dă drumul…Dar tot minciuni spuneau” Se mânca sfecla rămasă în pământul care se dezgheţa primavara în timp ce mergeau din lagăr către mina de carbune din Donbas. „Rusia era săracă tare…n-avea aţă, n-avea ac- să nu ai aţă, bre!? Poate că la oraş era, da’ aici, unde am trăit eu, nu, sărăcie! (…) era unul Sfredi Petrea din Dărăbani, doi fraţi, unul a murit în Rusia. Petrea, avea o carte de rugăciuni. Când citeam cartea aceea de rugăciuni, toţi câti eram în blocul acela în baraca aceea, toţi ne aşezam în genunchi. (…) Nu, n-aveam speranţă, dar totuşi ziceam din gură, mă-nchinam Doamne, liberează-mă de aici” Altundeva aceeaşi nostalgie şi temere îndreptăţită „ Ţi-era dor de casă. Şi ne gândeam că nu ne mai dau aştia drumul în veac”[6] „Viaţ-amărâtă a fost. Mai amărâtă nu se poate spune. Multe nenorociri au fost” Multe mărturii dovedesc haolsul total de pe frontul din Moldova de după 23 august 1944 când atât nemţii cât şi sovieticii aveau atitudini ostile faţă de trupele româneşti, lipsite de coordonare şi o conducere activă, cuprinse de panică. Un fel de al doilea Cot al Donului.
Unul dintre cei eliberaţi relativ repede, în 1946, după numai doi ani de prizonierat în Crimeea, repatriat cu vaporul Transilvania, eveniment folosit propagandistic de noile autorităţi pro-comuniste, chiar dacă, simplu soldat, are intuiţia adevăratei motivaţii a eliberării rapide „Eu cred c-a fost problemă politică. Pentru că a recrutat tot cam de leatul meu, mai tineri. Au spus aşa <Mergeţi acasă.Luaţi legătura cu primăriile. Acolo e Frontul Plugarilor, e PCR. Să sprijinim.” [7] Marea majoritate a mărturiilor face referire la înrolările în cele două divizii înfiinţate de sovietici. Dacă spre deosebire de majoritatea ofiţerilor regalişti şi loialişti care a refuzat destul de net să colaboreze cu sovieticii, în schimb trupa nu avea repere ideologice atât de clare, nu-şi dădea seama de implicarea politică, de multe ori considereau că este doar o şansă de scapă de iadul captivităţii sovietice.
Unii dintre cei intervievati au recunoscut că s-au înrolat în diviziile Tudor Vladimirescu sau Horia, Cloşca şi Crişan, că au semnat un jurământ prin care se angajau să lupte pentru ţară, pentru a o elibera de fiara nazistă etc. Aparatul de propaganda sovietic s-a folosit, fără îndoială, şi de naivitatea prizonierilor, marea majoritate formată din ţărani fie analfabeţi fie semianalfabeţi (a se vedea rata analfabetismului din România Mare, foarte mare în mediul rural din Vechiul Regat şi Basarabia) care erau mai uşor de influenţat de agenţii PCdR. Soldaţii români au rămas mai puţin timp în prizonierat decât masa ofiţerilor din Armata Regală care nu a acceptat să colaboreze cu regimul comunist. Unii soldaţi s-au întors în 1946 sau 1948 dupa 2-4 ani petrecuţi în URSS. O altă certutudine: numărul celor înrolaţi în diviziile colaboraţioniste a fost destul de mic (o divizie sovietică avea în jurul a 12.000 de militari) faţă de numărul militarilor capturaţi (trupă şi ofiţeri) care variază în jurul a peste 200.000 de oameni (din cei 300.00 daţi dispăruţi). Pieredrile umane osicileaza in functie de etapa razboiului din est intre 10% si 50% din efectivul implicat (23% la Odessa, 10% la nord de Marea Azov, 24% in Crimeea, 22% la sud de Harkov, 17% in Caucaz dar nu mai putin de 50% la Cotul Donului si in Stepa Kalumca.[8] 70.406 militari au fost ucişi, 242.132 răniţi şi bolnavi iar 307.216 dispăruţi (5.916 ofiţeri, 5.338 subofiţeri, restul trupă). [9]
Din cercetările noastre şi din mărturiile trupei, dar şi ale ofiţerilor reies trei valuri de eliberare a prizonierilor de război români luaţi de Uniunea Sovietică în perioada iunie 1941- august 1944: (1) un prim val a fost eliberat în 1946, după 2 (sau 4 pentru cei luaţi prizonieri la Stalingrad în 1942) ani de prizonierat. Se pare că s-a încercat oferirea a unui mic ajutor electoral blocului comunist în prizma alegerilor din noiembrie 1946. (2) În 1948 au fost eliberaţi alte mii de militari români dupa 4 (6 ani-Stalingrad) ani de prizonierat. Ambele valuri erau formate din soldati supravieţuitori (în general tarani). (3) Ofiţerii au râmas până în 1950-51, irosind 6-7 (sau 8-9 ani pentru cei capturaţi la Cotul Donului-Stalingrad) de ani din viaţă. Această etapizare se aplică celor care au supravieţuit, evident.
Rata mortalităţii este imposibil de stabilit, poate doar documentele sovietice[10] să ofere o cifră aproximativă (dar în acestea nu au cum să apară morţii din timpul transferurilor fie din timpul marşurilor forţate, fie din bou-vagoane care nu sunt contabilizate- se poate oferi o cifra aproximativa a prizonierilor români care au intrat în lagărele GUPVI.) Speculând şi aproximând, credem că aceasta s-a numarat între un sfert si o treime din numarul prizonierilor de razboi romani capturaţi de sovietici (între 50.000 şi 75.000). O estimare rezonabilă şi minimă. O altă pistă care ar ajuta la stabilirea acestei cifre ar reprezenta-o numărul prizonierilor de război români care s-au întors şi care ar trebui să apără undeva în arhivele militare române. Dacă am scădea această cifra din numărul total aproximativ al celor capturaţi, am putea avea o imagine a pierderilor umane din iadul sovietic. Pentru că de bună voie au rămas în URSS foarte puţini militari români seduşi de mirajul sovietic, fie că vorbim de ofiţeri sau de soldaţii ţărani mistuiţi de dorul de a-şi revedea satele natale.
Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.
[1] Editura Humanitas, Bucuresti, 2010.
[2] Infernul prizonierilor romani in Rusia Sovietica, vol I si II, Editura SAECULUM I.O., Bucuresti, 2014.
[3] Op. cit., pag. 157.
[4] Ibidem, pag. 190.
[5] Pag. 119.
[6] Pag. 163.
[7] Op. cit., pag. 231.
[8] Armata Romana in al Doilea Razboi Mondial, coordonatori Jipa Rotariu, Carol Konig, Alesandru Dutu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1995, pag. 100.
[10] Poate că documentele reunite în volumul publicat recent de Ministerele Afacerilor Externe ale României şi Rusiei, Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică 1941-1956 să răspundă într-o mai mare măsură la aceste întrebări.
