„În fugă. Autobiografia”, de Ronnie O’Sullivan, împreună cu Simon Hattenstone
Editura Publica, Colecția Victoria Books, Bucureşti, 2014
Traducere din limba engleză și note de Florin Tudose
Moto: ”În sferturile de finală deja cam începi să-ți dai seama cine va rezista până la capăt. Te uiți la figurile celor rămași în joc și la unii observi haosul – vor doar să plece mai repede acasă. Instinctul îți explică ce se petrece cu ei. În urmă cu șase zile arătau altfel, erau senini, dar presiunea se acumulează și observatorul poate să-și dea seama cine și-a atins limita și cine nu. Cucerirea titlului mondial nu ține doar de talent. Determinarea cu care intri în competiție este la fel de importantă. De asta au cucerit acest titlu jucători precum Graeme Dott și Peter Ebdon; determinarea lor este de fier.”
Nu știu câți pasionați de snooker avem pe aici, măcar pentru a-l privi la televizor, pentru că știu că sunt prea puțini cei care au și unde să joace acest sport, ramură a biliardului. Sunt sigur însă că puținii pasionați au auzit de Ronnie O’Sullivan, multiplul campion mondial și unul dintre cei mai mari sportivi din istoria snooker-ului. Un campion carismatic, un om controversat, un adevărat geniu atunci când se află în fața bilelor, el este un om care merită să fie cunoscut mai îndeaproape, fie măcar pentru reușitele sale din sport, deși s-a aflat mereu în luptă cu propriile suferințe și depresii.
Autobiografia sa, publicată inițial în 2013 și scrisă împreună cu Simon Hattenstone, este mai puțin o incursiune în lumea snooker-ului (deși nu lipsesc aspectele controversate sau victoriile cu adevărat importante) și mai mult o descriere a vieții particulare a Marelui Ronnie, aceea care este mereu în lumina flash-urilor paparazzilor din întreaga lume și pe care, sincer, ne-o dorim să o aflăm, având în vedere natura controversată, aparent dificilă, a sportivului. Descoperim rapid, chiar de pe coperta a patra, că Ronnie a avut (are?) multe probleme cu dependența de alcool și droguri, că a reușit să se țină la suprafață mai mult prin pasiunea pentru sport și marea sa putere și încredere în sine.
De altfel, tocmai asta pare să îl diferențieze pe Ronnie de alți dependenți și anume conștientizarea că se poate opri oricând, la orice moment, pentru totdeauna, dacă dorește, sau doar pentru o perioadă, din a consuma alcool sau droguri. Lucru pe care l-a reușit de câteva ori, de mai mulți ani, spune el printre rânduri, definitiv:
”După acea primă derapare am fost curat pentru încă aproape patru luni, după care iarăși am alunecat. Devenise un tipar. Așa că m-am gândit: bun, atâta vreme cât merg la întâlniri și derapajele nu devin frecvente, este în regulă; tot ce caut prin asta e un pic de evadare. Până la urmă, nu făceam ceva chiar așa de dăunător – încercam eu să mă justific, spunându-mi că o bere și un joint nu-mi fac niciun rău atât timp cât nu devin obiceiuri zilnice. Dar mă amăgeam, bineînțeles. Adevărul era altul – eram deja prins de consum.”
Un lucru care îl face pe el mai puternic decât orice alt om aflat în situații similare, dar pe care l-a reușit și pentru că a avut ca parteneri două sporturi pe care le iubește (iar în privința snookerului, sunt momente și în care îl urăște): vorbim aici de snooker, desigur, dar și de pasiunea lui pentru alergări, despre care povestește pe larg în carte și nu vă voi repeta eu aici prea mult. E clar că omul e înnebunit după alergări (cele de 10 km sunt preferatele lui) și caută în orice loc în care merge să se apropie de clubul local, să găsească unul-doi oameni cu aceeași pasiune și să alegere chiar și în dimineața concursurilor. Ba chiar a vrut să reușească și în acest sport, alergând în diferite curse oficiale (dar și de caritate), ieșind pe locuri meritorii. Acum a devenit un hobby oficial, dar este șansa pe care o fructifică, aceea de a fi un om sănătos, cu principii cât se poate de bune de viață.
Despre snooker nu sunt multe de relatat aici: un copil precoce într-un sport care ține și de tehnică, dar mai ales de putere de concentrare, el a reușit să aibe primele victorii importante la vârsta de doar 17 ani, în 1993, când a cucerit Campionatul Marii Britanii. Un jucător rapid, de atac, fără a neglija defensiva, el a cucerit până acum de cinci ori Campionatul Mondial (iar aceste victorii au o descriere largă în economia cărții) și deține mai multe recorduri în snooker (iar ieri, 13 ianuarie 2015, a egalat recordul lui Hendry privind numărul de break-uri de peste 100 – așa-numitele ”centuries” – cu 775 de reușite, la Mastersul de la Londra). Cu toate acestea, transpare printre rânduri regretul că au fost momente în carieră în care și-a ratat menirea pentru că nu a luptat cu adevărat, pentru că depresia l-a făcut să piardă titluri și bani, pentru că nu a dat mereu 100% pentru acest sport. Ca să nu mai spunem de faptul că, după părerea lui, cele mai bune momente ale sale au fost în jurul vârstei de 16 ani, când era invincibil, dar nu a putut profita de acel mementum.
Desigur, câteva momente din carte îți rămân în minte: relația cu tatăl său, cel care l-a condus spre jocul de snooker și spre alergări, dar în același timp cel care s-a aflat în spatele gratiilor pentru optsprezece ani pentru crimă, deci departe de fiu și de familie; pasiunea sa pentru sportivi legendari, fie că vorbim de Roger Federer, Serena Williams sau Tiger Woods; personalitatea sa complexă și controversată, care a determinat momente pe care fanii snookerului și le aduc aminte precum abandonul din meciul cu Stephen Hendry din 2006, prosopul ud din jurul capului din meciul cu Mark King sau apariția sa cu capul tuns zero la Sheffield. Omul nu este, clar, cu mintea mereu acasă.
O autobiografie onestă, așa mi s-a părut cartea lui Ronnie O’Sullivan, și mi-a făcut plăcere să cunosc mai îndeaproape o nouă personalitate a sportului. Un motiv în plus să urmărim mai mult snooker, sportivii de aici sunt niște oameni extraordinari.
2 comments