„În culisele tenisului. Court Confidential”, de Neil Harman
Editura Publica, Colecția Victoria Books, Bucureşti, 2014
Traducere din engleză de Irene Cristescu și Claudiu Oancea
Moto: ”Știm că vor urma și zile mai bune și zile mai proaste, momente vesele și unele mai triste, partide extraordinare, partide discutabile, comentarii și scandaluri, victorii glorioase și imagini ale disperării, dar, dincolo de toate, tenisul vă dăinui – cu tot potențialul său schizofrenic –, iar acesta este sportul pe care îl adorăm.”
Neil Harman este un cunoscut jurnalist britanic, corespondentul de tenis de la The Times de mulți ani, specialist așadar în sportul alb, fiind un om care știe toate persoanele importante din tenis și care urmărește deseori meciurile de la fața locului. Un tip de ziarist care ne lipsește nouă, pentru că la noi ziariștii sportivi trebuie să cunoască și să prezinte cât mai multe sporturi diverse, dar până și Neil se plânge că specializarea nu mai este utilizată nici măcar în Occident, ceea ce determină o scădere a calității articolelor.
În ”Court Confidential”, el radiografiază tocmai aceste evenimente pe care numai un om de la fața locului le poate ști și ne aduce amănunte interesante din culisele anului competițional 2012, pe care poate unii dintre noi și-l mai aduce aminte sau măcar unele aspecte din acesta (celebra zgură albastră de la Madrid adusă pentru un an în circuit de Țiriac, victoria de la Wimbledon a lui Federer și revanșa luată de Murray tot pe iarba de la Londra, dar la Jocurile Olimpice, primul Mare Șlem din cariera lui Murray, de la US Open etc.)
Este întrucâtva normal că mare parte din substanța cărții, Neil Harman i-o consacră lui Any Murray, cel care reprezenta și reprezintă speranța tenisului britanic (nu numai masculin, deși ceva speranțe și talente există în WTA), și care a avut în 2012 un an foarte bun, anul în care și-a dovedit locul în renumitul Big Four. Anterior fuseseră multe discuții cu privire la apartenența sa la acest club select, pentru că nu câștigase încă niciun titlu de Mare Șlem. 2012 a debutat cu o surpriză, un nou antrenor în persoana lui Ivan Lendl, a continuat cu înfrângeri în finalele de la Australian Open și Wimbledon, astfel încât părea, pentru el, dar și pentru presă, că va fi un nou an slab. Cu toate acestea, continuarea a fost pe măsură: victorii la Jocurile Olimpice și la US Open, totul foarte bine explorat în carte, mai ales când vorbim despre discuțiile purtate între Murray, Lendl și autorul cărții.
Cel mai mare câștig al cărții este, desigur, faptul că Neil Harman este un om din interior și cunoaște multe lucruri pe care noi, suporterii, nu am avea altfel cum să le cunoaștem vreodată. Am fost interesat, de exemplu, de toată discuția asta despre egalitatea de premii între femei și bărbați și despre majorarea cât mai grabnică a premiilor din turneele challenger sau futures, dar și din primele tururi ale turneelor mai mari. Pași importanți s-au făcut din 2012, premiile s-au egalizat la Marile Șlemuri și mi se pare un lucru corect, deși este în continuare mare diferență între numărul spectatorilor unui joc din WTA și unul din ATP, între fanii unei jucătoare, fie ea și Serena, și a unuia dintre jucătorii din Big Four (uitați-vă numai pe Facebook și veți observa diferența!).
Una dintre problemele cele mai mari însă, așa cum se observă și ca spectator, dar și în calitate de cititor al acestei cărți, este însă greutatea de a supraviețui în lumea tenisului, pentru că sunt practic trei lumi complet diferite, greu de observat din afară: prima este cea a Topului 4, oameni cu mari contracte de publicitate, cu premii foarte mari câștigate și care nu își fac probleme de bani și nici atunci când trebuie să investească bani în echipă, avioane private și antrenamente exclusive; a doua pleacă de la primii patru și până la locul 20-30, jucători care își permit antrenori cu renume și nu își fac (și nu își vor face poate niciodată) probleme pentru ziua de mâine; în sfârșit, jucătorii de după locul 30, dar mai ales cei de după locul 100, duc o luptă cruntă pentru a rămâne în lumea tenisului, fiind fericiți când măcar rămân pe zero după un an competițional. Sergiy Stakhovsky, în prezent aflat pe locul 69 în lume, a rezumat cum nu se poate mai bine această situație într-o convorbire cu autorul cărții de față:
”Stakhovsky mi-a spus că nu ar vrea să-și vadă copiii jucând tenis. A mai povestit, de asemenea, că, în urmă cu un an, reușise să cheltuiască 170.000 de euro numai pentru costurile asociate sportului, din care 85.000 numai pe bilete de avion. Restul banilor fuseseră cheltuiți pe salariile preparatorului fizic, ale antrenorului și fizioterapeutului. ”La Indian Wells și Miami ies pe minus”, mi-a spus el, oferindu-mi și alte exemple: 1.200 de euro pentru zborul tur-retur de la Londra la Dubai, taxe și impozite (38% în California, 30% în medie), costurile adiționale cu antrenorul (salariu, mâncare, hotel). ”Federer, Nadal, Djokovic, Murray – ei sunt din altă lume”, mi-a zis. ”Nu se compară câțtigurile lor cu cele ale celorlalți. Noi pur și simplu nu existăm în comparație cu ei. E de-a dreptul ilar să vezi cât câțtigă majoritatea jucătorilor. Chiar și cel mai amărât jucător de fotbal din Ucraina câștigă mai mult decât câștig eu.”
Au fost și alte pagini delicioase, cum ar fi cele despre sunetele complet dezagreabile făcute pe teren de Sharapova sau de Azarenka (by the way, și ea este privită cu atenție de Neil Harman, motivat de faptul că ea a avut un an foarte bun în 2012, dar și de faptul că a fost consilierul pe probleme de imagine al acesteia un timp), declarațiile Serenei Williams care spunea că nu i-a plăcut niciodată să facă sport sau lacrimile lui Andy Murray atunci când a pierdut o nouă finală la Wimbledon. Am urmărit, de asemenea, atent când și unde s-a discutat despre tenisul românesc, dar momentele au fost prea puține (multe discuții cu privire la Țiriac și renumita zgură albastră, o victorie a Soranei, înfrângerea lui Tecău din finala din 2012 de la Wimbledon).
Dacă ar fi ceva de reproșat volumului tradus în românește, ar fi tocmai… traducerea. Cei doi care au realizat această întreprindere dificilă par a nu se pricepe prea mult la tenis și la limbajul acestuia (se face deseori confuzia dintre game, set și match, dar nu se știe nici traducerea exactă a termenului ”trainer”, pe care l-au numit deseori antrenor, deși era vorba doar de un banal medic).
În rest, un volum de colecție pentru pasionații de tenis, care au nevoie de analize mai aprofundate ale acestui fenomen (nu există decât un site bun în domeniu în România), altele decât cele pe care ni le dau pseudo-comentatorii de tenis de la noi. Iar Neil Harman este un excelent om de interior și ne oferă amănunte inedite despre unul dintre sporturile noastre preferate.
Puteți cumpăra cartea: Editura Publica.
P.S.: Niciun cuvânt despre Simona Halep, anul 2012 nu a fost anul ei de grație!
