”Soția pierdută”, de Alyson Richman
Editura Litera, Colecţia Blue Moon, Bucureşti 2020
Traducere din limba engleză şi note Loredana Voicilă
Prima pagina a acestei impresionante povesti incepe in New York-ul anului 2000.
O nunta … un mire si o mireasa, “americani la a doua generatie”… “bunicul din partea mirelui si bunica din partea miresei”.
“-Va cunosc de undeva! A reusit (el) un cele din urma sa-i spuna, desi acum se simtea de parca ar fi vorbit cu o fantoma (…) Imi dai voie sa-ti vad bratul? De data aceasta vocea lui a sunat aproape disperat. Il privea acum intens, cu ochii pierduti in ochii lui. Si-a ridicat maneca, de parca ar fi fost in transa. Acolo, pe brat, langa un semn maroniu din nastere, se aflau tatuate sase numere, (…) – Lenka, eu sunt! i-a zis el. Josef, sotul tau.”
Ultima pagina a acestui roman incheie in fosnetul hartiei, lungi ani de viata plini de incercarile crunte ale perioadei Holocaustului, multi ani de viata plini de vise, de sperante, de renastere, lungi ani plini de amintiri dureroase, plini de amintirile unor iubiri de neuitat.
Intre prima si ultima pagina a cartii exista povestea unei astfel de iubiri neuitate de Josef. “O iubire care i-a fost data inapoi la batranete.”
Lenka Josefina Maizel – “cea mai mare fata a unui vanzator de sticla din Praga” a purtat in cea mai ascunsa camaruta a sufletului – timp de peste saizeci de ani, dragostea pentru Josef, primul ei sot. A purtat aceasta dragoste cu ea peste tot, asa cum a purtat peste tot in acest lung rastimp, gandurile ei. Dar si o pictura. “Mai intai ascunsa intr-o valiza veche, apoi facuta sul intr-un cilindru din metal, ingropat sub sipcile din podele, si, in cele din urma, impinsa in spatele unor cutii, intr-un dulap aglomerat.”
Intre prima si ultima pagina a cartii exista un univers intreg. Acela al unei vieti asezate, in familii evreiesti traitoare intr-o societate normala, plina de respect pentru munca si pentru valorile traditionale, dar si pentru educatie si cultura. Dar exista si Holocaustul, cea mai cumplita crima pusa la cale de oameni impotriva oamenilor.
Talentata Lenka este acceptata la Academia de Arta din Praga in 1936, la varsta de saptesprezece ani. Si aceasta ne spune: “speram ca portretele mele sa exprime mai mult decat simpla infatisare a subiectului meu, sa le exprime si gandurile. Mainile, ochii si pozitia corpului erau ca instrumentele unui ceas si eu trebuia doar sa le orchestrez in asa fel incat sa redau viata interioara a subiectului meu.”
Prin Věruška colega si prietena sa, dar si sora medicinistului Josef, Lenka intra in anturajul familiei Kohn – doctor obstetrician distins. Josef – un tanar care “rade si in rasul lui (ne spune Lenka) aud fericirea, aud pasi care danseaza, fosnetul fustelor care se invart. Zgomotul copiilor. Este acesta primul semn al iubirii? Auzi in persoana pe care esti destinat sa o iubesti sunetele celor nenascuti.”
La Academia de Arte din Praga studentii primeau o educatie artistica superioara – Schiele, Kokoschka… carti anatomie – “pielea noastra nu era altceva decat o prelata intinsa pe deasupra unei masinarii extrem de eficiente”.
In familia Lenkai, arta, pictura, reprezinta o traditie, cu atat mai mult subliniata si prin faptul ca stapana casei pictase intens in tinerete si cu un deosebit talent. Edificator in acest sens este autoportretul acesteia, pe care Lenka il admira indelung si cu ochiul critic al specialistului in devenire. De aceea Lenka gandeste ca “Exista doua tipuri de femei. Cele care primesc lumina din afara si cele care lumineaza dinlauntru. Primele au nevoie de stralucirea unui diamant care sa le faca sa sclipeasca, dar in cazul celorlalte, frumusetea le este revelata de lumina din sufletul lor.” Peste ani… peste multi-multi ani plini de incercari ale vietii, de lacrimi, vise si sperante, cea de a treia generatie a familiilor Lenkai si Josef (a doua generatie nascuta pe alt continent), va ilustra “profund si intens” transmiterea genelor intre generatii.
„Aveam si fisuri in inima, prin care reuseau sa se strecoare sentimente atat de profunde si de intense. Unul dintre acestea a fost legat de nasterea fiicei mele. Cand am tinut-o in brate si mi-am vazut reflexia in ochii ei albastri, am simtit o emotie mai coplesitoare decat tot ce simtisem in viata pana atunci. I-am conturat fiecare trasatura, cu perfectiunea ei de nou-nascut, si am vazut fruntea tatei, barbia mea mica si ingusta si zambetul mamei. Si pentru prima oara am inteles ca, in ciuda vietilor noastre izolate, suntem intotdeauna legati de stramosii nostri. Trupurile noastre pastreaza amintirea celor care au trait inaintea noastra, fie in trasaturile pe care le mostenim, fie in predispozitia gravata in sufletele noastre„.
Povestea “sotiei pierduta” ne este impartasita de catre Alyson Richman in capitole narate alternativ de Lenka si de Josef, scrise la persoana intaia, sub forma readucerii aminte de catre acestia a momentelor trecute traite impreuna, dar si a multor episoade din viata lor sfasiata de realitatile dureroase ale nazismului si apoi a eforturilor de a-si construi o viata normala sub povara amintirilor incuiate in inima si in minte.
Pe cand capitolele memoriei Lenkai urmeaza scurgerea reala a timpului, cele ale lui Josef fac salturi, jongleaza cu timpul, sar din prezent in trecut, se reintorc, respira in permanenta o tristete profunda, dar si multa recunostinta pentru intelepciunea de a multumi prezentului. Capitolele sunt numite: Lenka / Josef si din aceste salturi in timp si memorie, cititorul isi completeaza tabloul social, istoric, politic, psihologic a peste saptezeci de ani a unei intregi lumi, din Europa si pana pe continentul american.
Lenka si Josef traiesc din plin prima lor iubire, intr-o epoca nefasta, cand antisemitismul este in expansiune si “tensiunile au inceput sa creasca in intreaga Europa”
Hitler ameninta Cehoslovacia. Zvastici, cantece germane nationaliste… Lenka vrea sa-si traiasca fericirea, dar e cotropita de spaime. Oamenii incearca sa-si procure vize de plecare. Zvonuri… “Pe cine avem in America?” Tinerii hotarasc sa se casatoreasca “ne purtam toti fricile la vedere, asa cum ne purtam hainele de sarbatoare”.
Apare si promisiunea vizei catre Canada, alaturi de familia Cohn. Lenka isi vrea insa si familia alaturi. Nunta – Mazel Tov. Insa… numai o familie poate fi extrasa din ghearele unui viitor amenintator. “Nu-ti parasesti familia, nici macar in numele iubirii” este optiunea Lenkai. Si familia lui Josef se imbarca catre Lumea Libera. Lenka ramane in Praga.
In Praga, unde incep manifestarile antisemite, depozitul tatalui sau este incendiat – Žid – Evreu – scrijelit pe singurul perete in picioare.
Povestea Golemului din Praga. “Emet” adevar – poate deveni “Met” – moarte.
“Legenda spune ca trupul golemului este pastrat in podul Noii Sinagogi. Acolo asteapta sa i se scrie litera lipsa pe frunte, ca sa se razbune pe toti ce vor sa le faca rau evreilor.”
“Amintiti-va de lacrimile varsate ataunci cand sinagoga (templul) din Ierusalim a fost distrusa (distrus). Amintiti-va ca fiind evrei, tristete va fi intodeauna, chiar si in cele mai fericite zile (…) ne purtam toti fricile la vedere, asa cum ne purtam hainele de sarbatoare”.
A venit momentul in care sperantele sunt spulberate. Curand dupa nunta. Dupa plcarea lui Josef si a familiei sale. Hitler nu mai are rabdare. Tancurile germane trec granite ceha, germanii marsaluiesc prin Praga si “influenta evreiasca” din Cehoslovacia este “condamnata cu tarie” de “noul presedinte impus”. Acestor dureri se suprapune cumplita veste despre vasul pe care se imbarcase familia Kohn pentru calatoria de la Liverpool spre Canada. Lovit de o torpila lansata de un submarin german, vasul esuase si pe lista celor disparuti, printre cei nouzeci si opt, se afla si familia Kohn.
In Cehoslovacia, asa precum in toate tarile ingenunchiate sub cizma nazista, steaua galbena a lui David a devenit obligatorie. Foame, frica….Si Lenka isi pierde copilul.
1942, luna decembrie. Evreii cehi sunt siliti sa inghita una dintre marile minciuni-ticaloase ale Germaniei naziste: Terezinul. Si paginile romanului, acelea care cuprind capitolele trecerii si vietii familiei Lenkai prin Terezin, mi-au amintit despre filmul de neuitat al lui Claude Lanzman, ”Ultimul dintre nedrepți” (2013).
Theresienstadt, ghettoul pe unde au trecut peste 140.000 de evrei si de unde, intre anii 1941 si 1945, 44.693 au fost trimisi in lagarul de concentrare si exterminare Auschwitz, iar alti 22.503 au fost trimisi catre alte lagare naziste. Si nicio femeie si niciun barbat praghez – ne spune Lenka, “nu au venit sa ne ajute atunci cand am fost stransi pentru a fi transportati”.
Terezin – “un ghetou model”- un experiment ticalos, dar un loc in care Lenka Maizel Kohn “a inceput sa picteze”, dand o mana de ajutor de mare importanta atat in ceea ce priveste documentarea istorica a acestei intreprinderi, cat si in cadrul rezistentei din lagar. Un loc in care oamenii de buna credinta au gasit posibilitati de a face ceva bun pentru ceilalti din jur, pentru copii si pentru batrani.
Pagini bine documentate de catre scriitoare, pline de durere, dar si de intelegere umana, o empatie bine construita si transmisa cititorului. Reprezentatia Recviemului lui Verdi – sub bagheta dirijorului Rafael Schachter – o slujba catolica pentru morti interpretata de un cor de evrei – “un recviem care va fi cantat in onoarea tuturor celor cazuti, a fratilor si a surorilor noastre, a mamelor si a tatilor. a prietenilor nostri care au pierit deja de mana lor (…) Ironia situatiei nu a fost ignorata de nimeni. Fiecare cantaret care canta recviemul isi canta slujba pentru propria moarte”.
Pentru Lenka, familia ei si tovarasii din Departamentul Tehnic de la Terezin urmeaza Auschwitz, urmeaza moartea Martei, sora sa, urmeaza salvarea ei si eliberarea lagarului.
Urmeaza o viata noua alaturi de Carl Gottlieb soldatul American cunoscut la Berlin. O parte din cele traite au ramas, ne spune Lenka “ca un petic de doliu ascuns sub haine, cusut in pielea mea. L-am purtat in fiecare zi. Dar nu l-am aratat nimanui”.
Desi, mai tarziu, fiica sa o intreba “pentru ce sunt numerele astea?” – “Cand eram mica ma pierdeam mereu! i-am spus. Acesta este numarul meu de identificare, in caz ca politia trebuia sa stie unde sa ma returneze”. Si mai tarziu “Mama, tu ai fost la Auschwitz (…) Te rog, nu ma mai intreba. Nu vreau sa iti povestesc. Lasa in pace acea parte din mine.”
Pe de cealalta parte, am spus, citim intercalate si paginile capitolelor numite Josef, capitole care povestesc si subliniaza mai mult decat orice, memoria ca trauma ireparabila. Incepand cu despartirea de proaspata sa sotie lasata in Praga, continuand cu accidental tragic al pierderii surorii sale/prietena Lenkai – in apele Atlanticului: “o vad pe sora mea cazand in apa ca un trandafir inecat”, continuand cu intoarcerea scrisorilor catre Lenka, o intreaga corespondenta nedeschisa si toate scrisorile asezate “intr-o cutie sub patul meu in care se afla si prima mea fotografie de nunta, alaturi de jucariile de lemn (…), pe cand asteptam entuziasmat nasterea fiului meu”…
Lipsa informatiilor privind tragediile care se petreceau in Europa… putine vesti ajunsesera la urechea celor de peste ocean. Mult mai tarziu au inceput sa soseasca informatii si dovezi privind lagarele de concentrare… de munca si de exterminare.
Doua traume puternice conjugate apoi intr-o casatorie nu lipsita de iubire, ci de “bucuria iubirii”. Amalia, o tanara evreica austriaca ajunsa in America dupa Anschluss.
“Am vorbit vreodata eu si Amalia cu adevarat despre cei pe care ii lasasem in urma? Nu. Pentru ca daca am fi facut-o ne-ar fi tremurat vocile si peretii s-ar fi strans in jurul nostru la amintirea durerilor noastre (…) Eu si Amalia purtam razboi cu amintirile noastre. Asta e ce imi amintesc cel mai bine din casnicia noastra. Ne temeam ca aveam sa ne inecam in toate acele voci si in comorile pierdute ale patriilor noastre. Eu am devenit doctor, iar ea a devenit mama celor doi copii ai nostri. Insa in fiecare noapte din cei treizeci si opt de ani in care am tinut-o in brate am simtit ca si cum n-ar fi fost cu adevarat acolo.”
Imi amintesc de una dintre surorile tatalui meu, care facand alyia in anii ’50 a cunoscut in Israel un tanar evreu polonez, care isi pierduse la Auschwitz sotia si copiii. Au intemeiat o familie, au avut doua fete, au trait alaturi multi ani, insa omul acela pastra in fibra lui o tristete adanca, care il izola uneori de imprejurul lui.
Prin urmare Josef ne spune ca este un bun medic ginecolog, a adus pe lume peste 2838 de copii si de fiecare data, cand il inscria pe cel mai proaspat in repertoarul sau, aflam ca “ma gandeam la cei un million si jumatate de copii care au pierit in Holocaust. Mi-am inchipuit ca dupa atatia ani petrecuti in domeniu, dorinta mea de a-i onora pe cei morti va scadea, dar asta nu s-a intamplat niciodata. Din contra, pe masura ce am imbatranit, dupa ace am devenit la randul meu tata si bunic, aceasta dorinta a crescut. Cand ii privesc pe copiii mei, inteleg acum cum trebuie sa se fi simtit tatal meu atunci cand familia sa a fost amenintata cu extictia. De cate ori nu i-am leganat pe cand erau bebelusi, intrebandu-ma ce rau ar fi putut sa vrea nimicirea acelei bucurii, al acelui act perfect al creatiei.”
De altfel si Amalia ”era undeva in mintea ei”, un loc unde Josef nu era invitat.
Poate ca pe undeva si intr-ul fel anume, aceste traume psihologice ale parintilor se transmit si copiilor – poate de aceea primul nascut, fiul lui Josef poarta povara acestora, “valiza emotionala” a lui Josef si a Amaliei, transmisa fiului lor. Josef si Amalia au impreuna si o fata. Josef isi iubeste copiii “ca un tigru”. Si isi iubeste sotia “ca un miel”. Este bantuit de amintirea femeii pe care a iubit-o odinioara si a pierduta fara urma. “Fiecarea are o imagine sau o amintire secreta. Una pe care o desfac, ca pe o bomboana, noaptea.”
El si Amalia – doua dureri, doua singuratati inlantuite in viata. Sarutul Amaliei perceput de catre Josef: “Ma saruta. Uscat. Absent. Gustul apei. Amalia mea ma saruta. Nu e nici cea mai slaba aroma de capsune in sarutul ei. Are gustul unui con plin cu gheata, fara sirop. Gheata, fara culoarea albastra (…) am iubit-o pe Amalia pentru ca mi-a oferit libertate. Cine altcineva m-ar fi lasat sa ma uit pe fereastra si nu s-ar fi enervat din cauza tacerii mele? Pe cine altcineva n-ar fi deranjat-o mormanul de carti de pe noptiera mea si noptile de singuratate, cand eu eram la spital”?
In finalul cartii sale, autoarea ne impartaseste ca “a fost inspirata de mai multi oameni, ale caror povesti sunt intretesute in paginile ei”, iar “experienta Lenkai este in parte inspirata de cea a uneia dintre personajele care apar in carte, Diana Gottliebova, care a studiat arta la Praga si apoi a lucrat pentru scurt timp in departamentul Lautscher din Terezin, unde picta carti postale, inainte de a fi deportata la Auschwitz”. Aceasta “a creat pictura murala Alba ca zapada si cei sapte pitici pentru copiii cehi din baraci”.
Acest capitol final, “Nota autoarei”, trebuie citit cu multa aplecare, pentru ca ne da o masura a talentului lui Alyson Richman. Care pe de o parte, s-a documentat pragmatic asupra istoriei epocii, a crimelor nazismului, a Holocaustului si cu aplecare speciala asupra artei (pictura/muzica), factor salvator adese. Iar pe de alta parte s-a lasat patrunsa psihologic si la nivel emotional, de povestile de viata ale personajelor pe care le-a construit, subliniind faptul ca indiferent de conjuncturile istorice nefaste, memoria afectiva si spiritul iubirii conserva umanitatea.
O apreciere speciala traducerii cursive si plastice realizata de catre Loredana Voicila, o intreprindere care dovedeste o cultura generala specifica si o documentare pe masura. Totusi, pozitionandu-ma in postura unei persoane care nu ar avea nicio legatura cu iudaismul, cred ca ar fi fost necesara in nota de subsol, traducerea/explicatia unor termeni specifici ritualici precum: tallit, ketubah, kadish, bimah (pagina 99).
Vă semnalez și următoarele:
- Site-ul autoarei
- Autoarea, despre cartea sa, pe Youtube.com
