„Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia”, de Andrei Cornea
Editura Humanitas, București, 2015
Profesor universitar, filosof, eseist, jurnalist, istoric al artei, Andrei Cornea (născut în 1952) este unul dintre acei gânditori care contrazic percepția că a trecut vremea personalităților enciclopedice într-o epocă în care diversificarea domeniilor artelor și științelor și inflația de informație par a face foarte dificilă perspectiva și viziunea interdisciplinară. Cărților de eseuri, lucrărilor de filosofie și istorie a artei, volumelor de publicistică sau memorii și traducerilor din marii filosofi ai Greciei Antice pe care le-a semnat, Andrei Cornea le-a adăugat romanul istoric ‘Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia’ publicat într-o primă ediție în 2015 de Editura Humanitas. Este o încercare – foarte reușită în opinia mea – de a apropia publicul mai larg de o problematică istorică puțin cunoscută la noi, de întâmplări și personalități din secole trecute, dar care sunt foarte relevante și astăzi, folosind uneltele ficțiunii într-un gen care a devenit foarte popular în ultimele decenii. Cu vreo două luni în urmă vizionam spectacolul cu piesa ‘Mesia’ a dramaturgului american Martin Sherman la Teatrul Evreiesc de Stat din București, pus în scenă într-o viziune creatoare de regizorul Andrei Măjeri. Notam atunci lipsa unei explicații de context despre perioada istorică în care avea loc acțiunea și despre conceptul lui Mesia, diferit în iudaism de interpretările din creștinism. Ei bine, cartea lui Andrei Cornea îmi pare a fi o minunată lectură complementară. Recomand celor care au citit cartea să vadă spectacolul de la TES, și celor care au văzut piesa să citească cartea. Poate că mulți au făcut-o deja.
Figura centrală a cărții este Șabbatai Țevi (1626 – 1676). (Voi folosi ortografia din carte pentru numele eroului). Născut la Smirna (Izmirul de astăzi) într-o familie de evrei sefarzi, tânărul destinat unei cariere de rabin a devenit una dintre figurile cele mai influente ale secolului său și dincolo de el. Împărtășindu-și revelația apărută în vis după care el ar fi destinat să fie Mesia, conducătorul evreu care va reface gloria pierdută și va curma suferințele poporului greu încercat, a dobândit în foarte scurtă vreme un prestigiu enorm în rândurile comunităților evreiești dispersate în Europa și Orientul Apropiat. A atras atenția sultanului și a curții imperiale otomane, care l-au obligat să se convertească la Islam și și-a sfârșit viața într-un exil interior în Muntenegru. A lăsat însă în urmă nu doar o legendă care poate fi relatată din perspective multiple ci și un grup de adepți – evrei convertiți la Islam -, numit dömneh, care au continuat în secret și o parte dintre practicile iudaismului și venerarea lui Șabbatai ca un Mesia care se va întoarce în zilele finale ale Apocalipsei. Urmași ai acestei comunități mai există și astăzi. Majoritatea au fost asimilați de turci sau au revenit la iudaism și s-au stabilit în Israel. În 2016 se mai identificau drept dömneh vreo 2000 de persoane.
‘… pentru dönmeh ascunderea nu a fost o strategie de supraviețuire în calitate de evrei, ca la maranii din Portugalia și Spania; dimpotrivă, la noi a fost o convingere în sine, reprezentând un fel de religie a ascunderii, sau, dacă vrei, a fost ascunderea devenită religie, în raport deopotrivă cu musulmanii şi cu evreii!’ (pag. 37)
Andrei Cornea construiește relatarea istorică din perspectiva unor personaje care trăiesc cu două secole și jumătate mai târziu, într-o altă perioadă istorică de convulsiuni din istoria Europei. Ne aflăm la Tesalonic (iarăși preiau transcrierea din carte, pentru Salonic) în deceniul de după primul război mondial. Am vizitat orașul cu doi ani în urmă, ceea ce mi-a permis să pun bine în context și în imagini cele relatate în carte. Tesalonic a fost și este astăzi un oraș frumos și interesant, aflat la răscruce de drumuri maritime și de culturi. Istoric, orașul grec a fost cândva adăpost pentru una dintre cele mai mari comunități evreiești din lume, dar și locul de naștere al lui Mustafa Kemal Atatürk, părintele fondator al Turciei moderne. Războiul dintre Grecia și Turcia care a urmat căderii Imperiului Otoman s-a încheiat cu un dureros schimb de populații în care greci de religie musulmană au fost ‘repatriați’ în Turcia și turci de religie creștin-ortodoxă din Asia Mică au fost ‘repatriați’ în Grecia. Printre aceștia s-au aflat și descendenții populației dömneh expulzați din Grecia ca turci și suspectați în Turcia ca fiind cripto-evrei. Doctorul Mehmet Akif, unul dintre eroii romanului, este unul dintre aceștia. El încredințează documentele comunității sale rabinului orașului, dar destăinuirile despre conținutul acestora le va face vechiului său prieten, avocatul grec Spiros Philippidis, cu care se împrietenise în tinerețe, în perioada studiilor la Paris. Într-o fascinantă serie de dialoguri la ceasuri de seară, medicul îi vă dezvălui avocatului istoria comunității sale care pleacă de la viață și moștenirea spirituală a lui Șabbatai Țevi. Cei doi vor dezbate semnificațiile istorice și filosofice ale faptelor în tradiția dialogurilor socratice, dar ritmul întâlnirilor pare să fie marcat de o pendulă a destinului, precum în tradiția povestirilor orientale. Când povestirile se sfârșesc, naratorului îi este rezervată nu moartea, ci exilul.
Educați în spiritul raționalismului (voltairian îl numesc ei), cei doi eroi pot cădea de acord asupra relativității adevărului și pluralismului viziunilor istorice:
‘O, nu există credințe false şi gata, prietene! Pe unele se întâmplă să le împărtăşim, şi atunci decidem că sunt adevărate şi rezonabile, în vreme ce pe altele – nu, și, ca urmare, le tratăm drept false şi absurde. Iar rațiunea nu ne ajută să respingem decât credințele pe care nu le avem şi ne învață să apărăm numai credințele pe care deja le avem.’ (pag. 33-34)
‘… toate credinţele au aceeaşi valoare de adevăr: infinită, privită din interior, nulă, privită din exterior – deşi, ce-i drept, nu au şi aceeaşi valoare de utilitate şi de bine pentru oameni.’ (pag. 67)
Cine a fost Șabbatai Țevi? Un fals profet cum îl considera evreii, dintr-un sir de personalități mai mult sau mai puțin ilustre, care s-au crezut sau au fost considerați profeți în așteptarea adevăratului Mesia? Mesia a cărui primă incarnare pe Pământ a avut loc în secolul 17 și care se va întoarce la finele timpurilor, cum în consideră sabatienii, inclusiv cei din comunitatea dömneh? Un personaj excentric și carismatic, o notă pitorească și stranie a istoriei evreiești, europene și orientale așa cum îl văd unele tratate de istorie? Cert este că a trăit în timpuri grele, în care populații oprimate precum evreii izgoniți, persecutați, uciși în pogromuri sperau la venirea în curând a Apocalipsei. Comparând istoria cu propria contemporaneitate, cei doi prieteni par a ajunge la concluzia că acele vremuri nu sunt unice și poate tocmai de aceea speranța venirii unui Mesia este o tendință perenă și universală. Fiul lui Spiros este simpatizant al revoluției bolșevice, de care îl leagă și o poveste de dragoste cu o tânără rusoaică. Fanatismul credinței așa cum este văzut din exterior sau devotamentul pentru cauză cum este tratat din interior sunt abordări comune tuturor ideologiilor din toate vremurile.
‘Mulți oameni, din foarte multe țări şi regiuni – evrei, creștini şi chiar sufiți musulmani, deopotrivă oameni de rând, dar şi dintre cei mai străluciti -, aşteptau şi calculau cu înfrigurare și speranță sfârşitul lumii acesteia, sau Mileniul, cum spuneau creştinii – ceea ce însemna fie venirea grabnică a lui Mesia, pentru evrei, fie cea de-a Doua Venire a lui Mesia-Cristos (sau Parusia, cum ziceţi voi, grecii), pentru creştini, sau Ziua Domnului, sau sosirea aşa-numitului Mahdi, pentru musulmanii şiiți sau unele secte semieretice precum Bektaşi – şi, odată cu aceasta, răsăritul unei epoci de dreptate, armonie şi pace universale. Marele filozof Maimonide scrisese negru pe alb că trebuie să aştepţi venirea lui Mesia „în fiecare zi”, deşi – adăugase el prudent, ca un filozof ce era – „ea ar putea întârzia”. Ba, acum nu mai durează mult!” ziceau unii mai puțin filozofi, sau mai sătui de atâta aşteptare. Exista aşadar un teren comun de aș- teptare înfrigurată a acestui eveniment excepțional, teren pe care pretențiile de a fi Mesia ale cuiva ar fi putut, eventual, să fie sădite cu succes, dacă ar fi fost luate în serios, desigur…’ (pag. 58)
Calea aleasa de Șabbatai Țevi și învățăturile propagate discipolilor sai păreau a fi aberații iconoclaste pentru autoritățile religioase ale timpului său. Bazându-se pe citate scoase din context și intepretari personale ale unor texte din cărțile sfinte, el propovăduia o viață cu tente de libertinaj și anularea multora dintre restricțiile care separaseră viață evreiasca și preveniseră asimilarea în condițiile exilului care dura deja de mai bine de un mileniu și jumătate. Anularea sau chiar răsturnarea sensului sărbătorilor (zilele de doliu și de post transformate în festinuri) implementau principiul după care ‘păcatul înlătură păcatul’. Atitudinea mai tolerantă sau chiar dispariția constrângerilor au contribuit probabil la succesul mișcării sabbatiene, cam în același fel în care dezlegările apostolului Paul (cel născut ca Saul din Tarsus) au dus la creșterea popularității creștinismului în primul secol de după Cristos.
‘Şabbatai Tevi avea să fie proclamat de către profetul Nathan Mesia, fiul lui David, regele lui Israel şi Mântuitor, în bucuria generală, în cântece de psalmi şi laude aduse Atotputernicului. Şi cum de nu s-ar fi bucurat ei, văzându-şi şi regele, şi profetul lui printre ei, când de atâtea veacuri şi regalitatea, şi profeția dispăruseră din Israel? Căci mulţi se gândeau că în curând vor scăpa de înjositorul bir, jizya, pus pe capul oricărui dhimmi (evreu sau creştin), spre a nu fi tăiat de sabie, cei mai mulți – că își vor lua înapoi țara, ereț israel, unde se vor reuni cu frații lor exilați în toată lumea, și că se va reclădi Templul lui Solomon la Ierusalim, aşa cum au vestit profeții de demult. Mai erau și unii mai puțini, ce-i drept – multă vreme, care priveau şi mai departe, sperând că, nu peste deopotrivă Israel şi lumea întreagă vor fi mântuiți de rău, că fiecare va primi răsplata meritată, şi nu cum fusese până atunci, când răii prosperaseră și bunii fuseseră oropsiți, că lacatele, broaştele, lanțurile şi cheile vor deveni de prisos, la fel ca şi săbiile şi muschetele, iar pacea, fericirea, dreptatea şi iubirea de oameni vor domni nestingherite pretutindeni pe faţa pământului. Până azi, în calendarul nostru, dönmeh, 17 Tammuz, care la evrei a fost întotdeauna o zi de doliu şi post căci în acea zi ar fi început străpungerea zidurilor Ierusalimului asediat, lucru încheiat cu nimicirea totală a cetății lui David pe data de 9 Av, şi tot în aceeaşi zi se spune și că Moise, mâniat de idolatria israeliților, a făcut zob primul rând de table ale Legii, scrise de „degetul lui Dumnezeu” şi conţinând Tora de lumină“, – aşadar ziua de 17 Tammuz este o zi de bucurie, find numită „ziua când a început a creşte Împărăţia (lui Mesia)”. (pag. 167)
Acestora li se adăugau promisiunile unei întoarceri în Țara Sfântă și ale renașterii naționale:
‘ Mesianismul, la modul general, era soluția ideală a acestei situații contradictorii: venirea lui Mesia, deși articol de credinţă în Tora, discutată pe larg în Talmud, suspenda totuşi Tora „terestră”, adică anula sau măcar făgăduia anularea nenumăratelor reguli care îndiguiau viața. Mesianismul însemna o eliberare de Tora, dar, paradoxal, în termenii Torei, împlinind astfel deopotrivă dorinţa de a păstra iudaismul, cât şi pe aceea de a-l depăși. Ba chiar sub raport politic, mesianismul promitea evreilor ceea ce le lipsise de atâtea secole: un rege, țara lor redobândită, libertatea şi chiar revanșa împotriva asupritorilor, înainte de marea împăcare universală!’ (pag. 232)
O perspectivă și discuții foarte interesante sunt prezentate în legătură cu atitudinile otomanilor – atât ale supușilor cât și ale conducătorilor imperiului. Deși rolul de Mesia și țelurile misiunii sale sunt destinate în special populației evreiești, Șabbatai Țevi își căștigase un renume și adepți și în rândurile populațiilor musulmane și creștine din Asia Mică, Balcani, și restul Europei. Evreii din teritoriile Poloniei și Ucrainei de azi se pregăteau pentru o întoarcere în țara strămoșilor, dar și populația ne-evreiască era fascinată – în atmosfera de așteptare a Apocalipsei a vremurilor – de această personalitate care pare a redeștepta tradiții și forțe ascunse vreme de multe secole. Contribuie la clădirea acestui prestigiu și personalitatea Sarei, a treia sa soție, a cărei biografie este o pildă a suferințelor populației evreiești în general și a femeilor în special, dar și a rezilienței feminine și a renașterii posibile prin forța inteligenței și a voinței. Cei care vor citi și cartea și vor vedea și spectacolul pus în scenă la București de Andrei Măjeri vor putea compara cele două figuri. Martin Sherman și Andrei Cornea propun două viziuni foarte diferite ale vieții Sarei și rolului acesteia în acțiunile sale. Terenul este, de altfel, aici, liber pentru ficțiune, căci există foarte puține mărturii despre personajului istoric al Sarei.
Dar conducătorii? Șabbatai Țevi a câștigat încrederea unei părți a sfetnicilor sultanului Mehmed IV, iar propunerea inițială semăna cu un proiect proto-sionist. Cauzele trebuie căutate însă mai ales în situația Imperiului Otoman în epocă. Pe de-o parte se afla la vârful expansiunii sale teritoriale, dar de aici începea declinul. Înfrângerea de la porțile Vienei avea să se petreacă în deceniul de după moartea lui Șabbatai Țevi. Înalții funcționari ai imperiului înțeleseseră însă situația și căutau aliați.
‘Se apropie amurgul Semilunei. Te minunezi? Vrei să sii de ce? Simplu, fiindcă necredincioşii devin tot mai bogați, Întelegi?… Uită-te însă că nici bani ca lumea nu mai batem: nu iar noi tot mai săraci. Aşadar, totul stă în bani, visătorule! vezi că folosim aproape numai techinii de aur veneţieni sau realii spanioli, iar pe asprii noştri de argint nu-i vrem nici noi măcar? Cum poate fi o împărăție puternică, dacă nu are bani ca lumea, respectați și primiți pretutindeni? Necircumcișii au manufacturi tot mai mari și mai bune, importă şi exportă bunuri din şi în India, Africa, Americi, au bănci tot mai mari, cu filiale care fac afaceri cu lumea întreagă, ca cele din Amsterdam, Hamburg, Frankfurt, Livorno, Veneția. Vorba vine, necircumcisii, căci o mare parte dintre bancherii lor sunt de-ai voştri, evrei sau convertiti! De-asta nu mă mir că mulți creştini ţipă că aurul lor se duce la voi… Dar uită-te mai bine la regatul Poloniei, cu care ne aflăm mereu în război: cine le dă regilor lor şi şleahtei bani cu împrumut pentru a-şi plăti armatele? Evreii. Cine le arendează nemăsuratele moşii din Podolia, Ucraina și Lituania, destelenindu-le, îngrijindu-le şi făcându-le profitabile? Evreii. Cine cumpără, cine vinde acolo deopotrivă cu toptanul şi cu amănuntul orice – de la ace de cusut şi până la giuvaierurile şi mătăsurile femeilor nobile? Tot evreii. Chiar şi acum, după urgia cazacă şi după războaiele cu svezii, tot evreii țin în viață regatul polon şi toată sleahta leşească! Stiai asta, visătorule şi cântărețule? Aud că ai o soție polacă, aşa că s-ar cuveni să ştii! Mda, nu răspunzi…
«Şi atunci, ne zicea Kassim Efendi, hai să-i scoatem de-acolo pe evrei şi să-i aducem la noi, cu banii lor cu tot, dacă se poate, dar mai ales cu iscusinţele lor, cu hărnicia lor. Leşii cei trufași, fără evrei, fără banii lor, fără împrumuturi, fără negot, se vor prăbuşi, iar noi, dimpotrivă, vom trage folos, așa cum am tras de folos și acum o sută şi mai bine de ani, când i-am primit cu bratele deschise pe evreii alungați din Spania şi Portugalia şi, nu întâmplător, împărăția otomană a ajuns chiar atunci la zenitul splendorii sale.» «Dar cum să-i facem pe evrei să vină la noi, il întrebam noi pe Kassim Efendi, de vreme ce nici prigoanele din anii trecuți nu i-au alungat din Polonia?» «Există un singur mijloc», ne spunea el, şi aici vine rolul tău, Şabbatai Tevi! In trebi cum? Simplu, fiind ceea ce pretinzi că eşti: Mesia. Fiind regele lor. Cu coroană, sceptru şi tot ce trebuie. Ca rege ii vei în- cunoștința că exilul milenar al lui Israel s-a încheiat şi că sunt chemați să revină în Palestina, unde vor fi bineveniți, că pot să scape asuprirea, de prădăciunile şi disprețul necircumcişilor, că vor trăi liberi în țara lor şi la Ierusalim, după Legea lui Sabbatai-Mesia, care va fi Legea țării lor, supusă Sultanului, dar şi că regatul şi regele le-au fost redate din mila slăvitului Sultan Mehmet al IV-lea, căruia trebuie să-i arate o nespusă recunoștință prin întemeiere de bănci, de manufacturi de toate cele folositoare, inclusiv tiparnițe (că noi, musulmanii, nu ne-am învrednicit), prin comert peste mări și țări, prin batere de monedă şi administrarea finanțelor locale şi imperiale, ba chiar smulgând din Apus știința cea nouă a frâncilor şi sădind-o prin şcoli şi pe meleagurile Răsăritului, pe scurt aşadar, îmbogățind Răsăritul şi sărăcind Apusul, pentru a-l putea înfrânge în războaie.’ (pag. 211-212)
Istoria și ficțiunea ne spun că acest proiect nu a devenit niciodată realitate. Precum în relatările Noului Testament, mântuitorul considerat fals de comunitate a fost denunțat de unui dintre evrei și sultanul l-a pus în fața dilemei alegerii între moartea în chinuri alături de crunte represiuni ale adepților săi sau convertirea la Islam. A ales convertirea. Această decizie l-a compromis în ochii majorității evreilor și în mare măsură ai istoriei. Nu și pentru aceia dintre adepții săi care i-au înțeles sensul acțiunii, dimensiunile sacrificiului și faptul că prin fapta sa se salvase nu doar pe el ci și pe toți adepții săi. Prețul perpetuării credinței sale a fost însă ascunderea identității adevărate a urmașilor.
‘ … apostazia nu e altceva decât o încălcare supremă a Legii; dar nu fusese întreaga activitate de până la ea a lui Şabbatai punctată de numeroase încălcări ale Legii şi ale prescripțiilor rabinice, eufemistic numite fapte ciudate”? Ce altceva fuseseră pronunţarea Tetragramei sfinte, consumarea de alimente interzise, anularea posturilor comemorând distrugerea Templului, schimbarea momentului din săptămână al Şabatului, precum și numeroase alte încălcări? Chiar şi căsătoria cu o prostituată se ciocnea cu morala rabinică, spre a nu mai vorbi despre aplecarea tot mai vădită a lui Şabbatai către relații indecente cu tinere! Şi, în sfârşit, nu condensase Şabbatai întreaga lui misiune în formula atât de eretică, atât de neliniştitoare: „Binecuvântat ești tu, Doamne, care ai îngăduit ceea ce este oprit”, formulă care se întâlnea şi cu principiul lui Nathan cum că faptele vrednice sunt subordonate credinţei şi că Mesia poate salva pe orice păcătos? Toate transgresiunile aveau o logică a lor, asociindu-se între ele, întărindu-se una pe alta şi împingând mereu mai departe şi mai spre adânc, până la încălcarea supremă a Legii – apostazia. Iar această logică se bizuia – aşa cum am mai arătat – pe sentimentul că timpurile mesianice, ori chiar timpurile de pe pragul lor sunt hotărât altfel decât timpurile normale.’ (pag. 265-266)
‘Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia’ mi-a prilejuit mare plăcere la lectură și cred că are șansa să atragă multe categorii de cititori. Este un mister istoric de genul celor ale lui Umberto Ecco sau Carlos Ruiz Zafón. Documentarea este perfectă și nu am găsit nimic care să contrazică în concepție sau în detalii cele pe care le cunoșteam, în schimb lectura mi-a adăugat multe. Discuțiile celor doi prieteni intelectuali din prima jumătate a secolului 20 rezonează cu concepțiile liberale de intepretare a istoriei cu care suntem familiari și sunt relevante și pentru vremurile noastre, cu un secol mai târziu. Lor li se adaugă ca personaj Autorul, cu umor și cu sublinieri în momentele cheie, un participant tăcut și un receptor și păstrător în pagini de carte ale poveștilor și credințelor eroilor. Sper că aceast roman, actual și antrenant, se află în planurile de reeditări la Humanitas.
