Anihilare, de Michel Houellebecq
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere din franceză de Daniel Nicolescu
Citez din prezentarea de pe coperta IV: „Michel Houellebecq, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion la 26 februarie 1956 sau 1958 (conform afirmației autorului)” Ce brambureală! Recunosc că-ți trebuie ceva tupeu să treci pur și simplu de la Thomas la Houellebecq, pseudonim pe care nici măcar nu și l-a inventat – nimeni nu are atâta imaginație – ci era numele de fată al bunicii sale paterne. Care l-a crescut după ce maică-sa, Lucie, și-a declinat competența și a preferat să se dedice unui trai hipiot undeva prin Brazilia. Dar nu înainte de a produce și confuzia anului nașterii, declarându-și fiul mai mare ca să-l poată da la școală la 4 ani fiindcă era prea deștept ca să-l mai țină acasă. Ceea ce nu mă surprinde, plus că asta îl transformă dintr-un burghez obișnuit într-unul neobișnuit, postură care-i vine ca o mănușă. Ca de altfel și eroilor săi.
Am scris cele de mai sus înainte de a deschide cartea, ca introducere semnificativă în spiritul celorlalte recenzii pe care i le făcusem. Însă cum între timp am apucat s-o citesc, am constatat că aici nu se prea potrivește. Căci eroul, Paul Raison, este un burghez cât se poate de obișnuit. Rezonabil, aș putea zice dacă poanta n-ar fi destul de subțire – și nu din vina mea. Nici urmă de depresie, de angoasă, ca în celelalte cărți ale aceluiași autor, poate un strop de stres, atât cât să dea bine în lumea agitată a anului 2027. An de alegeri prezidențiale în Franța: „Cu aerul general pe care-l căpătaseră lucrurile, cu acea ambianță pseudoludică dar în realitate reglementată într-un mod aproape fascist, care infectase treptat cele mai mărunte cotloane ale vieții cotidiene. Decalajul dintre clasa conducătoare și popor crescuse la un nivel fără precedent în orășelele de provincie, iar mișcările sociale care se produseseră în ultimii ani nu reprezentau decât un început timid.”
Senzația mea este că Houellebecq nici n-a intenționat să scrie un roman, ci mai curând s-a apucat să-și exerseze pana în descrierea a tot felul de întâmplări și situații mai mult sau mai puțin independente una de alta. Petrecute când în cadrul politicii de nivel înalt, când într-un sătuc oarecare din Beaujolais înainte de a se face vinul, cu în subsidiar o intrigă teroristo-polițistă cu soluția scoasă cam din mânecă și care nu afectează în nici un fel trama cărții. Houellebecq a mai scris literatură de anticipație politică (precum romanul „Supunere”), însă de data asta cei cinci ani din viitor (cartea a apărut în Franța chiar în 2022) nu par să fi adus mari schimbări în tabloul general al societății franceze. Să fi avut nevoie de atmosfera mai încărcată a unui an electoral și n-a avut altul la îndemână? Știu și eu ce să zic?
Oricum, Paul Raison, consilier, prieten și confident al unui posibil viitor candidat prezidențial în persoana lui Bruno, ministrul Economiei, duce o viață ștearsă, punctată de evenimente dezagreabile precum boala tatălui său. Boală care-i ocupă o bună parte din timpul cu care oricum nu prea are ce face. În rest, o căsnicie aproape ratată, niște rude, frate, soră și cumnat cu care are prea puține în comun și care votează constant Frontul Național al Marinei le Pen. Da, aceeași Marine le Pen! Perspective destul de sumbre, nu-i așa? Aproape că-mi vine să spun că-i păcat de stilul alert și inteligent al lui Houellebeck, cel cu care ne-a obișnuit deja, dar cu care în cazul ăsta toarnă doar banalități. Bine, nici în celelalte cărți nu se întâmpla mare lucru, dar nici nu era necesar să se întâmple, pentru că arta cu care și-a creionat personajele, cu care a pătruns în subconștientul lor, în intimitatea a ceea ce le frământă, făcea toți banii. Asta pentru că și personajele o meritau. Dar aici… Numai faptul că scriind această recenzie simt nevoia să vorbesc despre acele cărți și nu despre cea de față spune destule despre cât de mult mă inspiră.
Conștient probabil de impasul în care singur a intrat, și pentru că până și o carte de 500 de pagini trebuie la un moment dat să se încheie, să aibă adică un final, Houellebeck i-a pregătit eroului său o ieșire aparent la fel de lipsită de glorie ca și întregul său parcurs: i-a descoperit o boală fatală, un cancer al maxilarului cunoscut pentru rapiditatea cu care își lichideză victimele. Pur și simplu nu văd un alt motiv pentru care se întâmplă asta, bietul Paul neavând nici o vină. Sigur, în viața reală nu e nevoie de motive pentru așa ceva, dar într-o construcție romanescă unde autorul este un fel de Dumnezeu cu puteri depline asupra personajelor sale, faptul ar fi trebuit să se înscrie într-o logică a compoziției. Ei bine, nu se înscrie, pentru că o astfel de logică nu există. Sau măcar nu este evidentă.
Însă autorul mă contrazice pe ultima sută de metri, căci abia aceste ultime capitole capătă un anume farmec, din momentul în care Paul Raison își află diagnosticul și știe prea bine ce va urma. Devine pur și simplu alt om, până și căsnicia începe să i se redreseze:
„Prudence s-a întors puțin după ora 18.00 și a intrat imediat în bucătărie, hotărâse să pregătească un risotto cremos cu scoici Saint-Jacques, însoțit cu un sos de șofran; cu risottoul nu știi niciodată dinainte cum îți iese, e nevoie de o anumită concentrare. Savurând un pahar de vin alb de Sauternes și ascultând sunetele care veneau din bucătărie, Paul și-a spus că reușise să atingă o anumită formă de fericre și că era păcat să moară acum; apoi s-a străduit, sub un impuls de bărbăție, să alunge acest gând. Așa cum se aștepta, Prudence nu acordase atenție consultației lui la ORL, părea chiar că uitase de ea, deocamdată putea să stea liniștit. În timpul mesei a vorbit despre vacanță, i-ar fi plăcut să meargă în Sardinia. De multă vreme voia să descopere Sardinia, a adăugat ea.”
Și asta nu e totul. De unde până atunci dormiseră separat în apartamentul lor elegant din Bercy și nu mai făcuseră dragoste de mai bine de zece ani, ce a urmat au fost scene demne de marile romane pornografice care în Franța au o tradiție strălucită. Nu voi da însă citate, pentru că apare riscul ca FB-ul să mă suspende. Pe mine, nu pe Michel, deși cel care recurge la astfel de trucuri este el.
Ce n-am înțeles este de ce cartea se numește „Anihilare” (Anéantir). Anihilarea cui, sau a ce? De către cine? În ce scop? Cu ce mijloace? Nu rezultă, nici presupuneri n-am putea să facem.
Firește că ultimele pagini sunt dedicate morții, dar și a ceea ce urmează după ea:
„În clipa morții, sufletul lui ar pluti o vreme într-un spațiu nedefinit, după care ar pătrunde într-un alt trup. Viața îi fusese lipsită de merite, dar și de cusururi prea pronunțate, avusese puține prilejuri să facă bin dar și să facă mult rău, pe plan spiritual poziția lui nu se prea schimbase; după toate aparențele, ar renaște sub forma unei ființe omenești, iar fetusul ar fi cu siguranță de sex masculin. În general, legile care guvernau karma țineau seama de împărțirea universului între cele două principii.”
Pare în regulă, dacă știi toate astea. Dar unde-i anihilarea atunci?
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, The Guardian)
