Gulagul. O istorie, de Anna Applebaum (II)

„Gulagul. O istorie”, de Anna Applebaum

Editura Humanitas, Colecția ”Istorie Contemporană”, Bucuresti, 2011
Traducerea din engleza de Simona-Gabriela Varzan si Vlad Octavian Palcu

Prima parte aici.

După succesul canalului, Gulagul s-a extins tentacular, folosindu-se metoda pânzei de păianjen. Cum se proceda? Se alegea una dintre cele mai insopitaliere şi nepopulate zone din Uniunea Sovietică, de care aceasta oricum nu ducea lipsă, se trimite iniţial o misiune exploratorie, formată din gardieni şi câteva sute de deţinuţi care ţineau locul negrilor din istoria descoperirilor europene din Africa (mureau pe capete) şi care construiau primul campament. De altfel una dintre fotografiile dintr-o carte omagială arată o femeie îmbrăcată într-o uniformă de închisoare mânuind cu îndârjire un burghiu cu legenda “transformând natura, omul se transformă pe el însuşi.” După o primă iarnă care ucidea trei sferturi dintre deţinuţi urmau alte „expediţii-transport” iar treptat, de la un singur lagăr s-a ajuns în fiecare astfel de regiune, fie că vorbim de Vorkuta, Kolîma sau Norillag-Gorlag, la o adevărată reţea tentaculară de zeci de lagăre.

Marea majoritate a lor era atât de izolată încât nici nu se punea problema evadării. Fiecare lagăr stalinist avea şi o dimensiune economică. În regiunea Komi, la 2000 de kilometri nord de Moscova, se putea ajunge doar pe calea apei, de la Arhanghelsk, în măsura în care Marea Barents nu era îngheţată. În 1931 Vorkuta nici nu exista pentru a se dezvolta spectaculos: Vorkutlag număra 15.000 de prizonieri în 1938, producând 188.206 de tone de cărbune. Lagărul avea depozite, ferme, centrale electrice, fabrici de cărămzi proprii, find practic un complex industrial care a dezvoltat şi orăşele cu teatre, universităţi bolşevice, creşe şi piscine. Însă condiţiile de viaţă erau foarte grele, având în vedere duritatea lungii ierni astfel încât în fiecare an trebuiau reparate conductele! „Există o simbioză perfectă între nevoile guvernului sovietic (un loc unde să-şi închidă duşmanii) şi nevoile regionale (mai mulţi oameni la tăiat de copaci). În 1930 când autorităţile de la Moscova au anunţat în scris că vor trimite oameni cu domiciliu obligatoriu, conducătorii locali au fost încântaţi” Expansiunea lagarelor ducea, inevitabil, si la cresterea importanţei conducerii locale a lagarelor. Cel de la Uhta, din Republica Autonomă Komi, unde se afla Vorkuta, a cunoscut o evoluţie spectaculoasă. Dacă la jumătatea anului 1932 erau 4.797 de deţinuţi, la jumătatea anului 1933 cifra ajunsese la 17.853.

Nu se poate trece usor peste dezvoltarea unui alt lagar rămas, totuşi, în conştiinţa mondiala, Kolîma, aflat în Siberia Orientală, pe coastele nordice ale Pacificului. În zonă se presupune că se află zăcăminte aurifere ceea ce automat a stârnit interesul lui Stalin astfel încât subiectul Kolîma apare în 11 şedinţe ale Biroului Politic al PCUS. În 1932 lagărul avea 10.000 de deţinuţi şi 3.000 de muncitori liberi, deţinuţii traversând întreaga Uniune Sovietică, de la vest la est, ajungând în portul Vladivostok unde erau îmbarcaţi pe nave, în nişte condiţii groaznice, de multe ori alături de deţinuţii de drept comun care jefuiau şi violau nestingheriţi, navigând până în portul Magadan de unde erau repartizaţi diverselor lagare care formau complexul Kolima. Vapoarele erau nevoite să treacă pin largul coastelor Japonei, prefăcându-se că transportă cu totul altceva. A existat şi cazul unuia care, avariat, a preferat să abandoneze încărcătura umană pe fundul oceanului decât să accepte ajutorul unor nave japoneze din zonă.

În anul 1934 Gulgul avea deja un milion de sclavi însă Marea Teroare din perioada 1937-38 a adus noi valuri de deţinuţi. Pentru autoarea americana anul 1937 reprezintă un moment de cumpănă pentru că de acum încolo detinuţii au început să fie omorâţi intenţionat, puşi să muncească până la epuziare. Paradoxal, Marea Teroare a afectat şi structura aparatului represiv al NKVD căci foarte mulţi şefi de lagăre puşi de Iagoda au căzut alături de şeful NKVD. Oricum ştiau prea multe. In crunţii ani 30 Gulagul a beneficiat şi de dezvoltara conceptului de duşman al poporului care era atât de vag construit încât practic oricine putea fi acuzat. Duşmanul poporului, zek-ul îşi pierde umanitate şi la nivel de discurs oficial, el nemaifind om, calea cea mai sigură către mormânt, devenind parazit, murdărie, buruiană. Deţinutului i-a fost înlăturată şi şansa reabilitării prin muncă sau a reducerii pedespei. În această perioadă s-au împuşcat masiv elemenetele potenţial periculoase (troţkiştii şi ce alţi oponenţi politici supravieţuiseră din anii 1920) din lagare. Preluarea conducerii NKVD de catre Beria, după eliminarea lui Ejov, avea să reprezinte punctul de apogeu al dezvoltării Gulagului. Cert este că Beria a fost mai preocupat de dimeniunea economică a lui, de rentabilizarea a ceva ce nu avea cum să fie rentabil.[1]

Inevitabil, atacul forţelor Axei asupra URSS din 22 iunie 1941 a afectat masiv, în mod negativ, Gulagul şi detinuţii care-l populau. în mod automat şi sovietic, toate sentinţele care expiraseră au fost prelungite automat pe perioada războiului. Dificultăţile majore al sistemului sovietic care scârţâia din toate încheieturile în primii doi ani de război, au afectat Gulagul. Refuzul de a munci a devenit automat „sabotarea eforturilor de război”. În plus, alături de impunerea unor norme de muncă inumane, hrana era foarte săracă, ducând la cele mai inalte rate ale mortalităţii din întreaga lui istorie. În 1942 au murit 365.560 deţinuţi (unu din patru), în 1943 alţi 267.826 (unu din cinci) şi acestea sunt doar statisticile oficiale. Aproximativ două milioane de oameni au murit în Gulag în timpul celui de al Doilea Război Mondial, mulţi dintre cei care au hrănit monstrul provenind din cele trei state baltice, din Polonia Orientală, Basarabia şi nordul Bucovinei. ”Pentru străinii deporaţi în Gulag sau în coloniile de muncă a reprezentat un şoc şi o traumă.” În perioada 1939-40, NKVD a fost surprins nepregatit de înaintarea rapidă a Wehrmachtului însă metodele lui erau simpliste: mii de deţinuţi din teritoriile occidentale recent anexate, de care gemeau închisorile poliţiei politice şi care nu au mai putut fi evacuaţi au fost pur şi simplu executaţi pe loc[2].

În timpul războiului şi imediat după aceea, componenta etnică a Gulagului s-a schimbat radical, internaţionalizându-se, pentru că în sistem au fost trimişi atât prizonerii de razboi germani (2.388.000) 1.097.000 de alţi prizoneri ai Axei (două-trei sute de mii de români dar şi italieni, unguri, slovaci etc.) şi 600.000 de prizoneri de război japonezi, capturaţi în 1945 în Manciuria. În timp ce în Gulag ajungeau milioane de noi detinuţi, sute de mii de deţinuţi sovietici, care ispăşeau pedepse disproporţionat de mari pentru delicte minore (întârzierea la serviciu putea aduce o condamnare de 10 ani) au fost eliberaţi şi trimişi direct în rândurile Armatei Roşii care avea nevoie disperată de carne de tun. Condiţiile de viaţă din lagărele de prizonieri şi cele de deţinuţii sovietici erau identice, ambele fiind administrate de NKVD, având acelaşi rol economic, mai ales în condiţiile devastărilor masive din Uniunea Sovietică vestică. În plus, Gulagul a fost hrănit şi cu 4,5 milioane de cetăţeni sovietici care avuseseră neşansa să fie luaţi prizonieri de către germani sai să fie obligaţi să muncească in Germania (sub bombele aliate) şi care după ce au supravieţuit unor condiţii de viaţă teribile aveau să fie căutaţi oriunde ajunsesera în Occident şi transferaţi direct în Gulag, indiferent de gradul de colaborare cu fortele naziste. „Deşi Gulagul a contribuit la efortul de război, mai mult ca sigur a ajutat şi la subminarea acestui efort luând în considerare numai numărul NKVD-iştilor afectaţi pazei sistemului”.

Declanşarea războiului rece a servit de minune sistemului totalitar sovietic şi, indirect, Gulagului pentru că după ameninţarea fascistă urma confruntarea finala cu capitalismul. Din 1946 NKVD avea să fie împărţit în două instituţii represive: MVD (ministerul afacerilor interne care administra Gulagul) şi MGB viitorul KGB care se ocupa cu chestiunile de poliţie politică, spionaj, contraspionaj etc. Chiar dacă marea majoritate a cetăţenilor sovietici care a suferit traume semnificative în urma războiului sovieto-german avea aşteptări uriaşe după încheierea ostilităţilor şi câştigarea războiului, represiunea stalinistă nu avea de gând să se diminueze, dimpotrivă, fiind până la urmă esenţa gândirii politice a lui Stalin. Apogeul Gulagului a fost atins la începutul anilor `50 când numărul deţinuţilor a ajuns la 2,5 milioane de oameni, cu un milion mai mult decât în 1945. În plus, un detaliu extrem de important, numărul exilaţilor/ deportaţilor îl egală pe cel al deţinuţilor din Gulag.[3]

Însă după 1945 compoziţia deţinuţilor a fost cu totul alta, fapt ce va contribui pe termen lung la dinamitarea Gulagului ca structură represivă de tip stalinist, lagărele au fost ticsite cu duşmanii societăţii sovietice, foşti combatanţi din macquis-ul ucrainian, bielorus, cu militari din Armata Teritoriala Poloneză sau cu baltici experimentaţi în arta opoziţiei armate care luptaseră deja împotriva Armatei Roşii, oameni pe care Gulagul nu-i mai impresiona în mod deosebit. Având în vedere această situaţie şi riscul de contagiune asupra tuturor deţinuţilor, sistemul a creat lagăre speciale pentru cei mai periculoşi deţinuţi politici (10 lagăre unde se aflau 210.000 de oameni afectaţi celor mai grele munci). Numărul mare de deţinuţi precum şi lipsa acută de forţă de muncă bărbătească (având în vedere urişele pierderi umane suferite de Armata Roşie) l-au determinat pe Stalin să încredinţeze MVD realizarea unor proiecte de infrastractură gigantice şi inutile (canalele Volga-Don, Volga-Marea Baltica, marele canal turkmen, calea ferata prin tundra artica Salehard-Igarka, hidrocentralele electrice de la Stalingrad şi Kuibâşev sau tunelul şi calea ferata către insula Sahalin)[4].