”Gog”, de Giovanni Papini
Editura Polirom, Colecţia Top 10+, Iaşi, 2012
Traducere din limba italiană de Ileana Zara
L-am descoperit pe Giovanni Papini undeva în facultate, citind Memoriile lui Mircea Eliade. Şi cu mine probabil au fost mulţi, care l-au redescoperit pe Eliade după căderea cenzurii comuniste şi „inflaţia” de cărţi aparţinând scriitorilor români plecaţi în străinătate (Cioran, Eliade, în principal) şi, prin el, una dintre cele mai importante cărţi care au stat la baza dezvoltării personale a autorului roman: „Un om sfârşit”, de Giovanni Papini. Spunea Mircea Eliade în „Memoriile” sale despre cartea lui Papini: „Citisem, ca atâţia din colegii mei, L’Histoire du Christ, dar nu mă cucerise. Dimpotrivă, Un om sfârşit a căzut ca un trăsnet. Apăruse în traducere românească la „Cultura Naţională” şi o descoperise Haig Acterian. A insistat s-o citesc. „Are să-ţi placă”, mi-a spus. „Seamănă cu tine…”
Nu-mi putuseem închipui până atunci că pot semăna atât de mult cu altcineva. Mă regăseam aproape pe de-a-ntregul în copilăria şi adolescenţa lui Papini. Ca şi el, eram urât, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce şi fără margini, voind să citesc tot, visând să pot scrie despre toate. Ca şi el, eram timid, iubeam singurătatea şi mă înţelegeam numai cu prietenii inteligenţi sau erudiţi; ca şi el, uram şcoala şi nu credeam decât în cele ce învăţam singur, fără ajutorul profesorilor. Mai târziu, am înţeles că asemănarea nu era totuşi atât de extraordinară pe cât mi se păruse atunci; bunăoară, Papini nu avusese o copilărie de derbedeu, ca mine, nu fusese atras de ştiinţele naturale şi de chimie, nu era pasionat de muzică. Iar eu nu voisem să scriu, ca el, o Enciclopedie şi nici o Istorie a literaturii universale. Dar nu era mai puţin adevărat că precocitatea, miopia, setea de cultură, enciclopedismul şi mai ales faptul că, întocmai ca şi mine în roman, Papini vorbea de adolescenţă ca de o epocă a descoperirii intelectuale, iar nu ca o criză fiziologică sau sentimentală, m-au impresionat profund. Recitind Un om sfârşit, aveam uneori impresia că sunt doar replica lui Papini. Entuziasmului meu i-au urmat îndoiala, gelozia, furia la gândul că atâtea capitole din „Romanul adolescentului miop vor fi socotite copiate sau cel puţin inspirate din „Un om sfârşit”. (…) Nu mă îndoiesc că „Un uomo finito” este şi va rămâne un document excepţional, unic în toate literaturile moderne.” (Mircea Eliade, Memorii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, volumul I, pag. 91-93)
Am citit atunci, în facultate, „Un om sfârşit”, am citit şi alte cărţi ale autorului italian, precum „Gog”, „Cartea neagră” şi „Viaţa lui Iisus”. La recitirea lui „Gog”, am găsit aceeaşi plăcere şi aceleaşi frumoase poveşti culese într-un volum cu totul deosebit, plin de învăţăminte, vorbe de cuget ale unor oameni celebri, dar şi întâlniri cu lucruri cu totul năstruşnice.
Dacă am scris recenzia despre carte pe ClubDiverta.ro, vă las totuşi în compania unor citate frumoase din Giovanni Papini şi al său „Gog”:
„Privindu-le, mă gândeam: cum se face că omul îşi acoperă toate părţile corpului, până şi mâinile (cu mănuşi), şi lasă goală partea cea mai importantă, faţa? Dacă ne ascundem toate membrele din pudoare sau ruşine, de ce nu ne-am ascunde faţa, care e, de obicei, partea cea mai puţin frumoasă şi mai puţin desăvârşită? Anticii şi primitivii, în multe cazuri mai inteligenţi decât noi, întrebuinţau şi întrebuinţează şi acum măştile în actele cele mai grave şi mai frumoase ale vieţii.” (pag. 48)
„Eroarea stă în faptul următor: că nu s-a aprofundat destul natura omului. Omul, în ciuda tuturor ipocriziilor şi a tuturor retoricilor, nu se iubeşte sincer decât pe sine însuşi, nu respectă şi nu adoră decât propriul său eu. Se preface doar, de frică sau din superstiţie, că venerează pe Dumnezeu, pe eroi, patria, omenirea şi toate celelalte nume, istorice sau abstracte, care umplu galeriile istoriei. În realitate, acestea sunt paravane sau nume împrumutate pentru a ascunde adevărata sa credinţă. Pentru a ajunge la o religie cu adevărat universală şi practică pe care toţi ar fi fericiţi să o adopte, dacă un profet curajos ar predica-o, trebuie să ţinem seama de ceea ce constituie centrul psihologic al purtării omeneşti. Religia nouă şi definitivă pe care o propun oamenilor este Egolatria. Fiecare se va adora pe sine. Fiecare va avea Dumnezeul său personal: pe sine însuşi.” (pag. 79)
„Am încercat opiul: mă face idiot. Toate alcoolurile mă transformă într-un nebun respingător. Cocaina: abrutizează şi scurtează viaţa. Haşişul şi eterul sunt bune pentru micii decadenţi întârziaţi. Dansul e o dobitocie care te face să transpiri. Jocul, după ce am pierdut două sau trei milioane, mă dezgustă: e o emoţie prea comună şi prea costisitoare. În music-halluri nu se văd decât obişnuitele grupuri de girls, toate boite, toate dezbărcate, toate odioase, toate la fel. Cinematograful e o ruşine rezervată claselor populare. Viteza, în automobil sau în aeroplan, la început mă distrează, dar pe urmă mi se pare ridicolă: nu vezi nimic şi ajungi abrutizat într-un loc pe care arzi de nerăbdare să-l părăseşti. Teatrul e o distracţie pentru cei vechi sau pentru snobi putregăiţi de estetică. La concerte se pot auzi câteodată piese care te fac să uiţi de tine însuţi – rezultat apreciabil, desigur – dat trebuie să auzi atâtea şi în mijlocul unei astfel de turme omeneşti care pozează ipocrit în extaz, în timp ce se gândeşte la cine ştie ce inepţie sau murdărie, încât devine un chin.” (pag. 98)
„Trăiesc de obicei în ţări creştine şi religia mea ar putea fi creştinismul. Dar mărturisesc că religia creştină, oricât de puţin o cunosc, mă înspăimântă. Sunt gata să recunosc că e cea mai desăvârşită şi mai sublimă dintre religii, dar, din nenorocire, contrazice şi condamnă toate instinctele mele cele mai înrădăcinate. Eu îi urăsc pe oameni şi creştinismul îmi impune să-i iubesc; îi suport cu greu pe prieteni şi creştinismul mă obligă să-i îmbrăzişez pe duşmani; sunt unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe pământ şi creştinismul predică dispreţul şi renunţarea la bogăţii; sunt înclinat să găsesc plăcere în cruzime şi creştinismul îmi impune blândeţe şi mă invită să plâng martiriul unui crucificat. Trebuie deci, spre marele meu regret, să renunţ să mă fac creştin. Altfel, ar fi un creştin rebel şi ipocrit. Creştinismul e o religie prea înaltă pentru o fiinţă de felul meu.” (pag. 131)
