Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, de Lucian Boia

Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, de Lucian Boia
Editura Humanitas, Bucureşti, 2009

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Librăriei online Libris.ro.

Nu am citit cartea “Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”[1] când a apărut, în 2009 (Mea Culpa!), însă ultima carte scoasă de Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuala româneasca intre 1930 şi 1950 [2] m-a făcut să îmi îndrept atenţia şi către prima parte a unei posibile trilogii extrem de interesante căci, nu mă îndoiesc asupra faptului că interesul domnului profesor Lucian Boia s-ar putea îndrepta şi către poziţionarea intelectuailor români în perioada anilor 1950-1990. Volumul “Germanofilii. Elita intelectuală româneasca în anii Primului Război Mondial” reprezintă un studiu deosebit de instructiv faţă de poziţionarea unei bune părţi a elitei intelectuale româneşti în preajma Primului Război Mondial şi a dilemei: cu cine şi împotriva cui se aliază România?

Îmi place din lectura fiecărei cărţi scrise de Lucian Boia faptul că înveţi ceva de fiecare dată, ştii sigur că nu vei străbate aceleaşi cărări bătătorite ale obositei istoriografii naţionaliste româneşti, asta şi pentru ca fiind un istoric adevărat, Boia merge la surse (presa perioadei, memoriile actorilor implicaţi, documentele Academiei etc.) nu accepta re-pre-luările la cinşpea mână. In plus, are simţul relativului care este foarte important în a judeca evenimente pe care tu nu le-ai trăit, dar al căror final (fericit sau nu) îl ştii. „Dreptatea istorică este foarte relativă şi depinde mai puţin de trecut cât de punctul de observaţie al prezentului. La sfârşitul Primului Război Mondial, dreptatea proclamată a fost a acelora care se pronunţaseră pentru acţiunea împotriva Puterilor Centrale; adversarii acestei soluţii au fost priviţi ca nişte rătăciţi, dacă nu chiar trădători. Şi astăzi, interpretarea dominantă merge în aceeaşi direcţie: misiunea României a fost de a elibera Transilvania”[3]

Noi, în continuare, avem iluzia, inculcată atât de sistemul educaţional comunist în care se preda o istorie falsificată în proporţie de cel puţin 50%, interpretată, reinterpretată, schilodită, dacă nu chiar violată, departe de un minim bun-simţ dar şi de cel postdecembrist, care a menţinut filonul unităţii naţionale şi al luptei împotriva asupritorilor străini că lucrurile au fost simple în 1916: era evident că trebuia să îi eliberam pe fraţii noştri ardelenii (implicit, lăsându-i de izbelişte pe fraţii noştri basarabenii). Boia dovedeşte foarte limpede atât în această lucrare, cât şi în Capcanele istoriei, că tabloul cuprinde foarte multe nuanţe care merită analizate, disecate şi, cel mai greu, asumate. Nu ştiu cât de greu este să acceptăm, dar nu am fost un popor format numai din eroi şi caractere sau numai din laşi şi colaboraţioniştii oricăror regimuri (străine sau autohtone), combinaţia dintre cele doua extreme fiind o constanta a istoriei noastre. În plus, cele doua lucrări importante ale profesorului Boia vin sa zgâlţâie puţin fundaţia de beton a edificiul panteonului interbelicului romanesc. Imaginea idilica a interbelicului romanesc este foarte departe de adevăr. Oameni politici venali, lipsiţi de scrupule (în frunte chiar cu Majestatea sa Carol al II-lea) sau partide politice tip ciupercă au exista cu duiumul şi atunci ca şi acum. Oameni de cultură ahtiaţi după onoruri, bani, situaţii erau numeroşi şi atunci ca şi acum.

Lucrarea este bine delimitată în două componente importante: o parte teoretică, de analiză istorică, de plasare a contextului, fapt esenţial pentru a înţelege opţiunile detestaţilor germanofili, precum şi de o prezentare ordonată alfabetic a germanofililor. În istoria oficială şi îngustă, Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi statele care i s-au asociat, precum Bulgaria şi Imperiul Otoman) au fost puse la zid, fiind considerate singurele responsabile pentru declanşarea măcelului din 1914 însă “există şi o dreptate a celuilalt, care nu mai poate fi ignorată odată ce ne consideram europeni. Dacă în această privinţă, ca în atâtea altele, românii au încă o întârziere, francezii şi germanii, depăşind cea mai puternică dintre adversităţile care au dezbinat şi însângerat Europa, se dovedesc deja capabili să-şi rescrie istoria comună, fără judecăţi discriminatorii.”[4] Într-adevăr, îi dam dreptate lui Lucian Boia “Daca n-ar fi reacţionat, Austro-Ungaria si-ar fi pierdut credibilitatea atât pe scena europeană, cât şi în faţa propriilor popoare. Nu urmărea scopuri expansioniste, fiindcă nu i-ar fi servit la nimic – dimpotrivă – să-şi introducă între frontiere alte sute de mii de slavi.” E drept, şi-ar fi pierdut credibilitatea, dar şi-ar fi prelungit existenţa. Insa aceasta nu aveau cum sa o ştie decidenţii austro-ungari din 1914 când însăşi ideea de război mondial in sine nu exista (in mod paradoxal, contele Tisza, premierul Ungariei, se declarase iniţial împotriva războiului). Putem fi siguri că nici ei, ca nimeni de altfel in epoca nu-si imaginau faptul ca războiul va lua o asemenea amploare şi, mai mult, ca va dura mai bine de patru ani! “Nu este cazul nici să fie idealizată Serbia, ţara care a manifestat, împreună cu celelalte componente ale Iugoslaviei, pe tot parcursul secolului al XX-lea, un potenţial de instabilitate, anarhie şi terorism cu totul ieşite din comun. Faţa de masacrele recente din Bosnia, perioada stăpânirii austro-ungare apare de-a dreptul idilică.”[5]

În general, Lucian Boia preferă să nu intre în multe detalii despre parcursul profesional al acestora după Primul Război Mondial, însă din ce am constatat, marea majoritate a acestora nu au avut prea mult de suferit în România Mare. Evident, colaboraţionismul lor era variabil, unii dintre ei chiar s-au pus în slujba autorităţilor germane de ocupaţie (precum Tzigara – Samurcaş, devenit prefect al Politiei Capitalei sau P.P. Carp care plănuia nu numai să prezideze un guvern român pro-german, dar doar după definitivarea înfrângerii României prin ocuparea şi a Moldovei dar şi înlăturarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, nedemnă să mai conducă România), în timp ce alţii doar au rămas în teritoriul ocupat, colaborând sau nu cu germanii (mai ales la publicaţiile scoase în timpul celor doi ani de ocupaţie militară). Unul din gesturile cele mai clare ale colaboraţioniştilor români a fost iniţierea, la sugestia germanilor, a unui manifest semnat de personalităţi culturale, politice dar şi religioase (mitropoliţi ortodocşi) care a fost multiplicat şi aruncat în tranşeele soldaţilor români prin care se cerea încetarea unei inutile vărsări de sânge (apel explicit la dezertare). “Este interesant de urmărit şi proporţia germanofililor pe regiuni istorice. Germanofilii moldoveni sunt mai numeroşi decât germanofilii munteni. Muntenii nu sunt atât de preocupaţi de propria provincie şi se identifică astfel mai uşor, cu România; se aflau oricum în poziţie dominantă: capitala la Bucureşti, cea mai mare parte a burgheziei şi elitei politice, de obârşie muntenească. Moldovenii aveau însă o prolemă cu Moldova, care după unirea din 1859 nu încetase să piardă din substanţă în favoarea Muntenie. (…) La 1859 Bucureştiul număra 120.000 locuitori iar Iaşiul 65.000 aşadar pe jumătate din populaţia oraşului care avea să devină capitala unică a ţării. În 1912 Bucureştiul atinsese 340.000 de locuitori, în timp ce Iaşiul abia depăşea 75.000, un raport de 5 la 1.”

Uşor explicabilă această stare de spirit, după cele petrecute în secolul al XIX-lea, decuparea Basarabiei, revenirea celor trei judeţe sud-basarabene în 1856 şi confiscarea lor iară în 1878: “Faţă de Rusia, moldovenii manifestau o sensibilitate mai acută decât muntenii. Pericolul rusesc privea România în ansamblu, dar Moldova în şi mai mare măsură. Iaşiul se afla la doi paşi de frontieră.”[6] Nu ar trebui uitat nici faptul că Muntenia avea o economie mai dinamică decât cea din Moldova, extinderea peste Carpaţi putând să-i favorizeze prin câştigarea unor pieţe importante. Şi, să nu uităm, rezervorul de cadre administrative româneşti se afla tot în Muntenia. Fascinantă şi tăinuită a fost şi atitudinea liderilor transilvăneni care nu prea s-au înghesuit să promoveze cauza intrării României în război pentru a-i elibera. În plus, nu este deloc sigur că doreau să fie eliberaţi de români! În afara câtorva adepţi furibunzi ai Antantei (printre care se număra, la un loc de onoare, poetul Octavian Goga) majoritatea ardelenilor din Regat au fost foarte rezervaţi, dacă nu de-a dreptul germanofili (pentru că, până la urmă, toţi îşi făcuseră studiile universitare la Viena sau Berlin, fiind germanofoni dar şi bine impregnaţi cu cultura germană).

Celebru rămâne cazul renumitului lingvist Sextil Puşcariu care se afla în vacanţă în România, la Techirghiol în iunie 1914 când izbucneşte războiul între Serbia şi Austro-Ungaria şi care nu ştie cum să ajungă mai repede acasă, la Braşov pentru a se prezenta la incorporare. În armata K.u.K.! Avea să fie trimis pe frontul din Italia unde a stat (nu a luptat!)  până în 1918 (nu chiar în prima linie, dar ce mai contează?!)[7] Ce să mai spunem de liderii politici ardeleni din Transilvania care “şi-au exprimat fidelitatea faţă de dubla monarhie”[8] Doar Iuliu Maniu a fost şi el ofiţer în armata austro-ungară, ajungând în toamna lui 1918 să menţină ordinea la Viena, comandând regimentele transilvănene! “Pentru intelectualii transilvăneni (ca şi pentru cei bucovineni) alegerea era destul de complicată. Mai complicată, oricum, faţă de cum au apărut până acum lucrurile în evocări istoriografice. A contat faptul că erau în genere de formaţie culturală germană, spre deosebire de majoritatea intelectualilor din Regat, instruiţi în spiritul culturii franceze.”[9] Pentru ei, “abia după intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei şi doar după prăbuşirea ordinii interne din imperiul dualist, alegerea a devenit clară: între perspectiva de a rămâne ataşaţi Ungariei şi a se uni cu România, hotărârea nu putea fi decât una, şi practic unanimă.” Mitul bunului împărat, unul utopic, întreţinut de către propaganda austriacă (şi pentru a-i ţine sub presiune pe maghiari) se sfărâmase iar ataşamentul pentru dinastia de Habsburg, care nu trebuie minimalizat chiar dacă a produs rezultate minime pentru românii din Ungaria, a dispărut pentru că dinastia s-a prăbuşit în ruinele imperiului.

Relevant pentru distanţa de la implicarea spirituală şi propagandistică în determinarea unei direcţii de acţiune majore în existenţa unui stat precum este declanşarea unui război şi urmarea pe tărâm concret a consecinţelor acestei implicări este faptul că “foarte puţini membri al elitei intelectuale, inclusiv oameni tineri şi dintre cei care ceruseră insistent intrarea României în război, au luptat pe front. Unii au fost mobilizaţi în spatele frontului (M. Sadoveanu care a editat in 1917-18 ziarul România, destinat ostaşilor) alţii nici nu au fost mobilizaţi, pe motive formal justificate, dar nimic nu i-ar fi împiedicat să se prezinte voluntari”[10] Figuri aparte fac G. Topârceanu, care a luptat la Turtucaia, fiind luat prizonier de bulgari care-l critică pe celebrul E. Lovinescu, foarte antantofil dar care n-a participat deloc la acţiunea militară a României chiar dacă era în floarea vârstei (născut fiind la 1881- în 1916 avea 35 de ani!), dar şi Camil Petrescu care, e drept, nu era celebrul scriitor interbelic, însă experienţa a folosit-o în scopuri literare în bine-cunoscutul său roman “Ultima noapte de pace. Prima noapte de război”. Rebreanu, chiar daca a scris Pădurea spânzuraţilor nu a luat parte nici el la război!

Greul a rămas pe umerii ţăranului român, în mod natural, poate şi din cauza proporţiei zdrobitoare pe care o cunoştea ţăranul român în rândul populaţiei României antebelice (aprox.90% )[11] care era cel mult indiferent fata de marele ideal naţional de unire al tuturor românilor, după cum bine o observa Constantin Argetoianu în Memoriile sale „Preţul bucatelor, scumpetea uneltelor şi traiului, împărţirea pământurilor despre care se zvonise – erau singurele lucruri cu care te puteai apropia de sate, indiferente faţă de <idealul naţional> şi ostile oricărui război, care pentru ţărănime se rezuma la două noţiuni: concentrare şi rechiziţii. Ţăranul român s-a bătut foarte bine, a fost un admirabil soldat, fiindcă din fire este nepăsător, răbdător şi supus dar a intrat în război fără nici o vlagă. Ţăranii noştri de la câmp aproape că nici nu ştiau de existenţa Ardealului şi ceea ce se petrecea sau nu se petrecea dincolo de munţi le era cu totul indiferent”. Să ne mai mire faptul că “numărul persoanelor de oarecare notorietate din sfera politică sau intelectuală care să fi murit pe front este infim, deşi, în ansamblu, pierderile României, procentual, au fost mai mari după ale Franţei. În Franţa, dimpotrivă, lista scriitorilor dispăruţi în război este impresionantă (s-a avansat cifra de 450) au căzut de asemenea nu mai puţin de 17 parlamentari francezi.” Şi, precizează Lucian Boia cu acurateţe “Membrii elitei româneşti au predicat războiul, dar pe front s-au jertfit îndeosebi oamenii simpli, ţăranii în primul rând.”[12] Nu au mers pe front dar nu s-au ferit să adopte proceduri standard, e drept, implementate  de toate statele beligerante, timide dar prevestind tratamentul la care a fost supusă populaţia civilă in timpul celui de al Doilea Război Mondial. “Îndată după intrarea în război, s-a procedat la deportarea în judeţul Ialomiţa a cetăţenilor statelor cu care România se afla în conflict (în majoritate supuşi austro-ungari) şi, har Domnului, România se afla în război cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia! Odată cu retragerea autorităţilor şi armatei în Moldova, cei mai mulţi au fost eliberaţi, alţii însă, ţinuţi ca ostatici, au luat şi ei, fără voia lor calea refugiului.” Lagărul din Ialomiţa s-a umplut însă cu deţinuţi români care nu se aflau pe placul autorităţilor de ocupaţie, abia “spre sfârşitul anului 1917 s-a ajuns în sfârşit la un acord, şi ostaticii au fost eliberaţi de ambele părţi.”[13]

Într-un interviu publicat recent, profesorul Lucian Boia trage concluziile efortului său din ambele cărţi dedicate poziţionărilor membrilor elitei poporului român: intelectualii din perioada 1914-1950 „Să nu ne facem atâtea iluzii cu privire la intelectuali-că ar fi oameni liberi, că ar avea o judecată critică şi că ar găsi mereu soluţii adecvate. Nu, s-a văzut de-a lungul istoriei, intelectualul este adesea tentat să se supună istoriei, iar în unele situaţii este chiar dependent de putere”.[14] Să ne obişnuim deci cu faptul că “istoria e complexă, iar tratarea ei dintr-un singur unghi riscă să o sărăcească şi chiar să o falsifice.”[15] Iar dacă o facem şi în funcţie de cât de repede acceptam faptul că intelectualul nu este un super-om (indiferent de bibliotecile scrise sau citite) ne diminuam gradul de mirare. În plus, oricum prestigiul intelectualului roman este în cădere abruptă. Dacă nu a avut un prea mare caracter în perioada antebelică şi interbelica (ca să nu mai vorbim despre cea comunistă), in mod sigur nu-l va regăsi acum!

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.