”Generatia ’27 între Holocaust și Gulag. Mircea Eliade și Klaus Mann despre generația tînară”, de Marta Petreu
Editura Polirom, Colecția Eseu, Iași, 2016
Pe coperta cartii Martei Petreu, aparuta in colectia ‘Eseu’ a Editurii Polirom în 2016, sunt grupate cateva fotografii de epoca ale unor tineri. Sunt cativa dintre cei mai remarcabili intelectuali romani ai secolului 20 si ei ne privesc din acel tunel al timpului vechi de noua decenii cu priviri tipice oricarei generatii rebele: unii romantic, altii sever, cu speranta si cu disperare, cu precautie, dar si cu fixatie hipnotizanta. Pare a fi o colectie de fotografii ale unor tineri cam de aceeasi varsta care ar fi putut fi adunata cam in orice moment al ultimului secol. Sunt membri a inca unei generatii de tineri care se raporteaza cu scepticism si neincredere la sistemul in care traiesc, vor sa-l schimbe sau cel putin sa isi gaseasca locul in el. Nu este vorba insa despre o generatie oarecare, ci despre una care a inclus cateva dintre personalitatile determinante ale curentelor si directiilor principale ale culturii si gandirii romanesti din prima jumatate a secolului 20. Maturizandu-se in deceniul care a urmat Marii Uniri din 1918, aceasta generatie (a carei nume a fost mentionat initial de Eliade si de mentorul multora dintre ei, Nae Ionescu, dupa anul publicarii primelor scrieri semnificative) a fost prima care nu a mai avut o mareata sarcina politica de indeplinit si care a avut oportunitatea de a se concentra spre o cauza in principal culturala. Cel putin la inceputurile drumurilor ei.
‘Problema crearii unei culturi romanesti majore era, de fapt, in acei ani, acut constientizata de intreaga intelectualitate romaneasca. Dupa norocosul an 1918, al formarii Romaniei Mari, intelectualii romani si-au asumat, in mod optimist si liber, problema legitimarii Romaniei in fata Occidentului, fiind cu totii de parere ca un popor nu se poate justifica decit prin cultura sa… Membrii generatiei ’27 n-au fost initiatorii, ci numai promotorii mai zgomotosi, mai nerabdatori, si daca ne gindim la Cioran, mai violenti ai acestui proiect intelectual de legitimare a Romaniei in ochii strainatatii.’ (pag. 18-19)
Concisa si consistenta carte a Martei Petreu descrie in mai putin de 180 de pagini geneza si principalele personaje ale generatiei, pentru a analiza imediat dupa aceea polarizarea politica aparuta in anii 1932-1933. Este evidenta alunecarea spre extreme a multora dintre tinerii intelectuali si procesul de politizare si ideologizare al activitatii si scrierilor lor. Marta Petreu insa doreste sa nuanteze peisajul general precizand ca nu toti exponentii s-au indreptat spre extreme:
‘Sugestia larg raspindita este deci ca generatia s-ar fi rupt, in 1932-1933 in doua, intr-o extrema dreapta legionara si o extrema stinga comunista. In realitate, daca urmarim individualitatile cele mai proeminente din aceasta ganeratie, vedem ca nu toti membrii ei s-au dus la extreme: unii, precum Eugen Ionescu insusi ori precum Bucur Tincu si Petru Comarnescu, au ramas pe pozitia de centru, un centru democrat, nedeterminat precis.’ (pag. 32)
Polarizarea este specifica extremelor si in urmatorul capitol sunt analizate conceptele de ‘dreapta’, ‘stanga’, ‘extrema dreapta’ si ‘extrema stanga’ si este pus in evidenta caracterul ideologic al extremelor:
‘Extremismul de dreapta si de stinga constituie caracteristica politica a epocii postbelice, numai el constituie o ideologie politica valabila, numai el mai poseda o viziune grandioasa a viitorului si tot el singur capata adeziunea mistica si entuziasta a maselor.’ (pag. 35)
Marta Petreu detecteaza precum alti istorici si sociologi (cum ar fi de exemplu Vladimir Tismaneanu la noi si Hanna Arendt pe plan international) apropierile extremelor ideologice, precum si tendintele si originile stangiste (si de biografie si de opinii) ale multora dintre exponentii extremei drepte romanesti. Este citat Vasile Marin, unul dintre sefii ideologi ai legionarismului:
‘ … dupa parerea sa, „noi [legionarii] suntem ca si fascistii, ca si national-socialistii, mai aproape de ceea ce ei numesc stinga, decit de acea ipotetica extrema dreapta” pentru ca legionarii absorb in „statul totalitar” pe care vor sa il construiasca prin revolutie „intregul plan al vietii sociale”. (pag. 44-45)
Capitolul ‘Optiunile politice ale membrilor generatiei ’27’ include in paragrafe clare si concise tendintele politice (uneori schimbate in timp) ale personajelor principale ale generatiei, asa cum sunt reflectate in activitatea lor publicistica si politica intre 1927 si 1944.
‘Fenomenul cel mai interesant din acest succint tablou de generatie este faptul ca multi cocheteaza, succesiv, cu amindoua extremele. Iar daca o extrema le dezamageste asteptarile’ ei nu se retrag pe pozitii democrate…, ci, ca limba pendulului, cad in extrema cealalta.’ (pag. 57)
Extremele se intalnesc din multe puncte de vedere si in cazul extremismului politic romanesc, iar disputa ideologica nu are loc pe frontul stanga – dreapta, ci pe cel intre democratie si totalitarism. Acei membri ai generatiei ’27 care scapa de tentatia centrifuga a extremelor sunt putini, dar scrisele lor sunt cu atat mai semnificative.
‘ … textele scrise de Bucur Tincu (in 1938) si de Eugen Ionescu (in 1938 – 1946) impotriva totalitarismului european si romanesc si impotriva extremismului de dreapta si a celui de stinga simultan, din Europa si din Romania deopotriva, pot fi socotite cele mai lucide si valide documente politice si morale pe care le-a dat generatia ’27. Ele au o valoare similara cu textele scrise de catre Klaus Mann, colegul lor european de generatie, dar numai impotriva fascismului.’ (pag. 59-60)
Comparatia lui Tincu si Ionescu cu Mann si punerea in context european a scrierilor lor sunt expuse in detaliu, cu similitudinile si diferentele lor. Este sesizata si o specificitate care are insemnatatea ei:
‘… dupa Primul Razboi Mondial, o criza totala, incepind de la fundamente si mergind pina la aspectele de sprafata ale vietii cotidiene, a cuprins Europa. Criza a fost receptata si de Romania. Insa Romania, dupa cele trei Uniri din 1918, se afla totusi pe val, era pe latura ascendenta a undei sale istorice, astfel incit desi nu a respins sentimentul european al crizei, l-a amestecat si l-a impletit cu acela al constructiei.’ (pag. 64-65).
Spre deosebire de alte natiuni europene, in special in vest, Romania avea un proiect national de executat si o parte din resursele intelectuale si ideologice au fost canalizate si sincronizate in acest scop. Cu atat mai dureroase apar in perspectiva pierderea oportunitatii istorice si esecul in extremisme al multora dintre exponentii de talent ai tinerei generatii de dupa Primul Razboi Mondial. Sunt comune insa trasaturi ale extremelor ideologice romanesti si europene, cum ar fi critica rationalismului, cultul colectivismului, modelele ‘oamenilor noi’, critica pana la dispret a ‘incetinelii’ aparatelor politice democratice ‘burgheze’, acceptarea violentei ‘revolutionare’ sfintita de puritatea scopurilor. Toate acestea au fost adoptate sub o forma sau alta si de extrema stanga si de extrema dreapta. Moderatii romani (cat de putini au fost ei) au meritul de a se fi distantat de ambele extreme, in timp ce europenii (inclusiv Klaus Mann) au fost mult mai ingaduitori cu extrema stanga si influenta totalitara sovietica, cel putin pana la momentul pactului Molotov – Ribbentrop.
Interesanta este si observatia legata de importanta exagerata pe care ambele extreme politice romanesti au acordat-o problemei minoritatilor si in special ponderii numerice si de influenta a minoritatii evreiesti. Extrema dreapta si in special legionarii o faceau din motive de antisemitism, in timp ce comunistii incercau sa avanseze teza Romanei ca ‘stat multinational’ in contradictie cu o parte din realizarile unirilor din 1918. De aici rezulta in opinia Martei Petreu o parte din raspunsul la intrebarea ‘De ce mai multi la dreapta decit la stinga?’, intrebare careia ii dedica un capitol separat.
‘ … Partidul comunist, sustinind dreptul la autodeterminare pina la despartirea unor provincii din statul roman, nu era deloc atragator pentru acesti tineri intelectuali romani, care intentionau sa legitimeze Romania prin crearea unor valori universale.’ (pag. 125)
Traseele catorva dintre personalitatile importante ale generatiei sunt discutate mai detaliat. Studiul de caz Eliade se bucura de un capitol dedicat, care analizeaza cu atentie scrierile acestuia si le sincronizeaza cu biografia personala fara a cadea in trivializare. Miron Radu Paraschivescu se bucura de un tratament surprinzator de sever pentru mine, care aveam putine informatii despre activitatea sa interbelica si il percepeam ca pe un comunist sincer, dar mai degraba liberal (pe linia Dubcek) decat dogmatic. Foarte severa mi s-a parut constatarea despre ‘dezumanizarea filosofica sau ideologica’ a lui Mihail Sebastian. Aderenta sa la dogmatismul de stanga a durat doar cateva saptamani si cititorii Jurnalului lui Sebastian pot citi inca de la 30 august 1944 despre despartirea de redactia Romaniei Libere (‘Imbecilitatea indoctrinata e mai greu de suportat decit imbecilitatea pura si simpla’ – Mihail Sebastian – ‘Jurnal 1935-1944’, ed. Humanitas, 2002, pag. 558), iar in notele din 18 si 20 septembrie 1944 pot gasi una dintre primele analize lucide si premonitorii ale noii catastrofe care ameninta Romania. Marta Petreu pare sa fi ignorat aceste pagini.
Capitolul final include o judecata ferma si lipsita de menajamente. Aderenta majoritatii intelectualilor generatiei ’27 la ideologiile extreme de stanga si de dreapta ii face partasi la variantele romanesti ale marilor crime si tragedii ale secolului 20 – Holocaustul si Gulagul.
‘”Revolutionarii” tineri din generatia ’27, …, legionari si comunisti deopotriva, sint autorii unor fapte precise si limitate: ei au pledat, si unii, si altii, prin ceea ce au scris, contra statului democrat si pentru un alt stat, totalitar; la fel, au planuit, si unii, si altii, eliminarea unor categorii de populatie, determinata pe criteriul etnic si de rasa sau pe criteriul de clasa. Este vorba despre intelectualii care „au dat o mina de ajutor” revolutiilor de dreapta si de stinga, revolutiei nationale si celei comuniste, iar apoi, ca sa-l parafrazez pe Eliade, „s-au dus mai departe”. Legionarii si comunistii au diseminat, primii in mod legal, adica fara sa contravina nici unei legi, comunistii in mod ilegal, caci fusesera scosi in afara legii, idei care s-au dovedit a fi un bun inductor pentru crima, pentru suferinta, pentru discriminarea unor largi categorii dintre semenii lor.’ (pag. 159) ‘Nationalismul unora si internatioalismul celorlalti – incoronate sau nu de xenofobie si antisemitism, incoronate sau nu de dorul luptei de clasa si deopotriva animate de dorinta de a distruge lumea existenta – deci atitudinile lor revolutionare au subminat barierele morale ale lumii politice si ale societatii romanesti, facind-o sa doreasca statul totalitar, dictatura, anularea drepturilor individuale si sa accepte inacceptabilul: crimele rasiale contra evreilor si tiganilor ordonate de Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si crimele de clasa petrecute vreme de aproape o jumatate de secol.’ (pag. 167-168)
Marta Petreu a scris inca o carte concisa, clara, transanta despre perioada cea mai complexa si mai contradictorie a istoriei Romaniei. Analiza ratacirilor generatiei care si-a trait maturizarea si tineretea imediat dupa Primul Razboi Mondial, al efectelor caderii in extreme si a pierderii reperelor democratice si umaniste de catre majoritatea exponentilor ei, are semnificatii care depasesc simpla descriere istorica. La 90 de ani de la aparitia pe scena istoriei a generatiei ’27, lumea, Europa si Romania traiesc din nou pericolele polarizarii, ale oboselii sistemelor politice ale democratiilor, ale tendintei de revolta a celor care cer schimbare fara a avea o alternativa clara a directiei in care ar fi de dorit sa evolueze societatea. La fel ca acum 90 de ani, tendintele populiste si totalitare ofera alternative amagitoare care pun sub semnul intrebarii valorile democratiei si ale umanismului. Si tot ca atunci exista destui intelectuali care se inroleaza din convingere sau din oportunism in slujba tendintelor totalitare si extremiste. Cartea Martei Petreu poate si trebuie citita si ca un avertisment despre pericolele ignorarii lectiilor istoriei.
