”Opere” (vol. III), Teatru, de Gellu Naum
Editura Polirom, Iași, 2014, 408 p.
Volum îngrijit de Simona Popescu și de Ion Cocora
Gellu Naum este un poet al rolurilor, față de care se distanțează sau pe care le pune în scenă în mod obișnuit, de la Drumețul incendiar, volumul de poeme din 1936, până la Ascet la baraca de tir, ultima culegere antumă (2001); a purtat, între timp, mai multe identități: „gladiatorul din autobuz” (titlul unei traduceri în maghiară), poate chiar Heraclit (numele unui ciclu poetic), a fost fiu al Tatălui cel obosit, a fost Bătrânul din Copacul-animal – unul dintre cele mai cunoscute roluri din poemul despre celebrarea goală – sau a fost însuși Naum, cel al Zenobiei, romanul de la jumătatea anilor 1980. Este și o premisă a Simonei Popescu, exegeta poetului: „Gellu Naum nu imaginează pur şi simplu scene şi desfăşurări teatrale fanteziste sau obiectiv‑realiste. El se împarte în «douăzeci de roluri diferite»…”
În acest univers, teatrul are locul său dintotdeauna: acel teatru desprins de efectele scenice, de redarea naturalistă, un teatru care înseamnă, de fapt, o punere în scenă a Eului. Teatru, Gellu Naum scria din 1945 (când a publicat piesa Exact în același timp, în volumul compozit Teribilul interzis), astfel încât un exercițiu precum Florenţa sunt eu (1956-1958), realizat în colaborare cu Jules Perahim, cunoscutul artist de avangardă ce a devenit un artist vizual al „obsedantului deceniu”, este o preocupare firească. Constant, poetul a realizat teatru: Poate Eleonora… (1962), Insula (1963) și Ceasornicăria Taus (1966), reunite de autor într-un volum din 1979 (după ce apăruseră în reviste).
Notorie este Nepotul lui Rameau (1967), dramatizare a poetului după eseul lui Diderot, cu Marin Moraru și cu regretatul Gheorghe Dinică (buni prieteni ai scriitorului), în regia lui David Esrig; deopotrivă un mare traducător din literatura modernă (Balzac, Stendhal, Kafka, Beckett – pentru a da doar câteva nume), Gellu Naum a lucrat în mod special pe acest text, pentru a transforma, în fond, un eseu (fie el și dialogat), cu o mișcare specifică a ideilor, într-un text reprezentabil.
Pentru că poezia lui Gellu Naum este și una a rolurilor, poetul nu a fost intersat în mod special de teatru, astfel încât prima ediție a pieselor sale apre postum, sub îngrijirea cunoscutului om de teatru Ion Cocora (2003).
În schimb, poetul a cunoscut succesul teatral, mai ales după 1990 (înainte nefiind jucat decât o dată sau de două ori), grație noilor regizori, care l-au pus în scenă cu bucurie: Alexandru Tocilescu, Mircea Marin, Mihai Măniuțiu, Cătălina Buzoianu, Mona Marian (la Zenobia), Ada Milea, Alexandru Dabija, Vlad Massaci. Iar cartea de teatru a lui Gellu Naum, completată cu fragmente din interviuri ale Lygiei Naum, soția, și ale prietenului David Esrig, astfel volumul, prin declarațiile celor implicați, devenind unul al prietenilor din teatru ai lui Gellu Naum.
Așa cum explică și studiul Simonei Popescu, Operaţiuni în teatru, teatru de operaţiuni, textul poetului este mai degrabă un antiteatru; mai întâi, pentru că Gellu Naum era refractar la orice fel de împărțire didactică a literaturii, de pildă pe genuri; apoi, pentru că indicațiile din piesele sale îi pot irita pe toți cei implicați, pe spectatori și pe regizori deopotrivă: „piesele lui sunt inclasabile, parodie de dialog teatral şi provocare duios‑perfidă pentru orice regizor avid de «sens», de spectacol «rotund», de «profunzime», eventual psihologică”. Alte „probleme”, ce pot îndepărta un spectator (cititor) comod, rezidă în multiplicarea spațiului și a timpului, prin ceea ce s-ar putea numi virtualitățile personajelor: nu doar ceea ce este, ci și ceea ce ar putea / ar fi putut fi: „Multe personaje din piesele de teatru sunt doi într‑unul sau mai mulţi într‑unul, sunt, uneori, ei înşişi, dar şi, la o adică, altcineva, ba chiar altceva.” O deschidere către postdramatismul lui Gellu Naum (ceea ce îi subliniază caracterul de autor contemporan, o dată în plus), momente de suspendare a continuumului scenic, pentru o meditație de tip alegoric asupra condiției personajelor, care se deteatralizează continuu – în fond asupra condiției aceluiași eu, personaj predilect al poemelor (textelor) naumiene.
Volumul de Teatru, realizat împreună cu Ion Cocora, redefinește literatura lui Gellu Naum în sensul unei literaturi a comunicării, a transcenderii și a prieteniei; aventura reeditării, începută în 2011 cu Poezii și continuată cu Proza (2013) este astfel aproape de punctul cel mai înalt al ei; va urma un al patrulea volum, dedicat scrierilor teoretice și miscelaneei, prilej pentru vizitarea laboratorului poetic.
