”Gastarbeiter”, de Mihai Buzea
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2017
Sa incep prin a va prezenta autorul acestui “roman”, cum este definit in pagina volumului aparut la Polirom in 2017 si numit apoi, in coperta a doua, “ roman-reportaj”.
Prin urmare, conform notelor biografice prezentate pe coperta a doua, aflam ca:
“Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de Filologie (1996) şi de master (2005), a fost profesor, vînzător de asigurări, colaborator la Academia Caţavencu (2005-2010). Este reporter la Caţavencii (din martie 2010). Alte ocupaţii: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moş Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bişniţar în anii ’90 (Praga, Istanbul, Cracovia), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) şi ca muncitor intelectual în Bucureşti (copywriter). Odată cu deschiderea Marii Britanii (1 ianuarie 2014), a plecat la Londra, unde a învăţat meseria de arborist. În 2015 şi 2016 a continuat această muncă sezonieră, pe care o descrie în romanul-reportaj Gastarbeiter”.
Pe de alta parte, Mihai Buzea este personajul inedit despre care, mai intai am auzit cate ceva in casa unor prieteni, pe care apoi l-am intalnit in carne si oase la o masa care sarbatorea un botez in familia acelorasi prieteni (si unde l-am ascultat discutand si filozofand copios cu “il capo di tutti capi” al acestei familii – fie-i amintirea binecuvantata acestui il capo, alimentandu-si fiecare vorbirea cu paharele de pe masa). L-am intalnit si la alt botez, de curand, in aceeasi familie. Purtandu-si cu mandrie in brate, propria-si mandrete de fetita 🙂 .
Si nu in ultimul rand, este autorul caruia i-am citit multe articole in Dilema (nu si in Catavencii – stiu eu de ce 🙂 ), dar si caruia ii citeam cu interes blogul “berile de alta data”, din care obisnuiam la un moment dat sa selectez pasaje suculente in rubrica blogului nostru – “prin blogosfera literara”.
Cand am vazut ca pe oferta de prospaturi editoriale apare si numele Mihai Buzea, am ridicat prima doua degete in fata lui Jovi… “eu, eu, eu”… eu vreau cartea asta, Gastarbeiter! 🙂 .
Si am primit-o, am pus-o pe masuta mea cu “de citit” si cand i-a venit randul, habar nu aveam cu ce o sa ma confrunt si in ce o sa ma scufund si cat de total ma va captiva. Si sunt absolut sincera. Sunt sincera nu pentru ca as fi “scrofuloasa la datorie”, ci pentru ca mi se pare mult mai comod sa am atitudinea aceasta – e mai complicat si mai obositor sa nu fii sincer, sa-ti disimulezi sau negi adevaratele trairi si impresii pe care ti le trezeste pagina scrisa a unui autor. Si e si lipsit de respect fata de cititorii blogului nostru.
Prin urmare, mi-a placut la nebunie Gastarbeiter! Voi incerca sa va spun de ce, fara sa ma lungesc, pentru ca – stiti voi – vorba lunga e… plictiseala sigura! (adaptare 🙂 ). Voi incerca totusi, sa va trezesc si voua pofta de a-l citi pe Mihai Buzea! Si printre zambete, grimase, aprobari, ba poate si cate o lacrima, sa-mi dati dreptate: o carte care merita sa fie citita, indiferent de varsta si preocupari. Daca sunteti o persoana contemporana cu timpurile pe care le traiti (paradox sau oxymoron – dar corect, pentru ca nu oricine traieste timpul sau).
Prin urmare, pe repede inainte, cateva impresii sincere.
Gastarbeiter este un “manual”, un indrumar, o metodologie destul de deliata despre cum, “atunci cand lucrurile merg prost si pe plan profesional – <reporter la Catavencii> si pe plan personal (dupa cum spune autorul – <il ingropasem pe taica-meu si o dezgropasem pe maica-mea: nicio clipa de plictiseala!)>” trebuie sa-ti invingi temerile si angoasele si sa pleci “afara” la munca!
O experienta traita de multi romani, care au trecut la fapte in ultimii ani!
Probabil ca si Mihai Buzea, ca si cei din avangarda si ariergarda sa, a simtit frica si temeri si indoieli, dar a plecat… a simtit ca era momentul, ca trebuia sa schimbe ceva, caci daca ramane, se ineaca. Si nu e vorba neaparat de bani, de castig material. Poate e o forma de cautare si de finisare a sinelui, de confruntarea cu toate cele ale vietii si ale conditiei umane. A fost deajuns un telefon, dupa cum ne spune autorul:
‘<Auzi, Mihai, nu vrei sa vii la Londra, la munca? Sunt aici cu o echipa, la copaci, numai ca trebuie sa ma intorc in tara si nu pot sa-i las pe baietii astia de capul lor: vii incoace, ti-i predau pe gestiune, plec. Tu vorbesti limba, se lucreaza la tara undeva prin Oxfordshire, prin Hertfordshire, frumos, biserici vechi, zona turistica, natura… bocanci ai, in forma esti, se castiga bani buni, ca-i munca in acord… ce zici?> Mi-am acordat un ragaz de reflectie, timp de-o pulsatie sau doua. Am zis da”.
Era anul 2013.
Si scurt pe doi, Mihai, sau Meehi, sau Moldo, cum ajunge sa fie numit in Albion, ajunge “gastarbeiter “, “meserias”: ”Meseria pe care am prestat-o la Londra se cheama arboristica, dar, in practica, numai un ochi foarte exersat m-ar fi deosebit de ceea ce noi numim <muncitor la spatii verzi>”.
Ca fiecare dintre voi, care ati plecat la munca peste Canalul Manecii, va amintiti care si cum a fost primul contact cu munca prestata. Iata ca arbeiterul nostru, ne explica, cu mult umor, in ce consta in Anglia “munca la spatii verzi”:
“Pollardul nu-i o toaletare grea, daca e vorba de un catarator experimentat, care lucreaza in natura: tai toata craca mica a copacului, iar craca mare o retezi scurt, la infurcari, astfel incat sa obtii o forma de “pumn strans” la fiecare capat de craca. Dupa o pollardare reusita, copacul trebuie sa arate ca un schelet sinistru, sa-ti sugereze ceva legat de Evul Mediu, sa te sperie noaptea, abia atunci stii c-ai facut o treaba ca lumea si ca esti un catarator de elita.”
“Imi placea munca de arborist”, declara Meehi, “Rack muncea, eu ma uitam la el, iar Mario la mine. Da, imi ziceam, e o meserie frumoasa! Pai, se compara cu serparia din redactie?!”. 🙂
Meehi – pe post de helper – face echipa cu Rack – cataratorul iubitor pana la extaz de manele si cu Mario. Si cuvantul echipa caracterizeaza exact ceea ce trebuie cu toti sa intelegem, sa invatam, sa reinvatam si sa practicam, pentru ca intr-o echipa, fiecare depinde de ceilalti pentru a-si indeplini sarcinile si uneori chiar pentru a-si salva viata. Cum v-am spus, un adevarat “manual”.
Insa obligatiile de helper nu sunt deloc usoare, mai ales atunci cand Rack izbucneste: “Moldo, n-am vazut pe nimeni mai tampit ca tine!”
Prilej pentru Mihai (Moldo…alias Meehi) sa se autoanalizeze pe sine fata in fata cu reactiunea,,, sorry… cu tehnica! 🙂
”Toti copiii sunt la fel si se joaca la fel, cu obiectele aflate la indemana, pana la o varsta, habar n-am care, cand unii copii descopera ca se pot juca cu gandurile din mintea lor, organizate in cuvinte si ca e o joaca mult mai interesanta decat cea cu obiectele. Din momentul ala, relatia cu obiectele se tot raceste, ele sfarsesc prin a fi niste straini, niste ciudati, iar cand omul ajunge matur si vrea sa bata si el un cui, habar n-are cum se tine ciocanul in mana, asta daca nu si-l scapa direct pe picior. Dar numai la unii copii se intampla <descoperirea>; la ceilalti, obiectele raman prieteni de joaca si devin apoi uneltele de munca, ceea ce-i un avantaj imens, daca urmezi o cariera de tapinar pe canalele Angliei de Sud, cum urmam eu in 2014. Avantajul era, bineinteles, la Rack si la Mario, iar dezavantajul la mine: nu numai ca fostului copil nu-i sunt familiare obiectele si manuirea lor (…), dar cuvintele care mi se roteau permanent in cap imi distrageau atentia si ma impiedicau sa ma dedic trup si suflet pentru ceea ce era important atunci si acolo, ca, de exemplu, la carat bidonul”.
Dar Mihai invata sa “harniceasca” in echipa, atat la munca, cat si in spatial locativ (la spalat, la gatit, la curatenie). Se integreaza in echipa, isi respecta coechipierii si este respectat de catre acestia. Mai ales in calitate de vorbitor cursiv de engleza (deh, filologia este baza si atuul unui bun arborist in Englitera… si daca isi mai aminteste si ceva din sonetele lui Shakespeare, cu atat mai bine 🙂 ).
Si nu uita “invataturile lui Mos”, caci “Mos ma asigurase ca munca la copaci urma sa ma vindece de toate bolile fizice si psihice cunoscute stiintei medicale”.
O munca in echipa, care pana la urma, inseamna bani… pentru ca sa traiasca si sa munceasca si pentru ca sa agoniseasca:
“Munca, tacere, bani. Nimeni nu tandalea, nimeni nu se tinea de sotii sau de cascat gura cand era de treaba, toata lumea tragea tare. Da, pentru <departamentul financiar> din mentalul echipei, a fost chiar o saptamana buna”.
Pana la urma, ce ne transmite Mihai Buzea prin romanul sau reportaj?
Prin dialoguri vii, printr-o dinamica sustinuta a constructului zilelor de munca si de odihna, prin analizarea mecanismelor psihologice ale personajelor pitoresti care populeaza “yardul” si structura echipelor de lucru, prin prezentarea cu tuse amar-satirice ale unora dintre romanii cu trecut – ba si prezent dubios – cu care intra in contact (Don Danut, nevasta Simina, nea Ica, nea Gabita), prin atentionarea cititorului asupra mentalului si socialului englez… ce ne transmite Mihai Buzea?
Curajul, hotararea si efortul romanului care isi doreste demnitate si respect. Care vrea un loc de munca platit cu bani adevarati, cu care mai apoi sa-si implineasca dorintele, visele. Un sacrificiu uneori, de care ar fi fost capabil si acasa, in Romania, dar n-a fost sa fie inca posibil.
Mihai Buzea este extrem de lucid. Uneori o luciditate rece, alteori amara, cateodata plina de intelegere si caldura si mai intotdeauna plina de umor si duiosie.
Mihai Buzea e un tip instruit, educat, cu mintea vie, atent, demn si corect… insa sa-l fereasca Dumnezeu pe ala de-l calca pe picioare si ma refer aici la personaje si pasaje pe care trebuie sa le descoperiti singuri in Gastarbeiter!!!
Veti mai descoperi singuri ce inseamna in Anglia legea statuata si respectata, desi romanii o tin uneori si acolo pe a lor: “In tara asta, chestia nu e sa respecti toate prostiile lor de legi, chestia e sa nu te prinda”. Si prin urmare, Meehi invata nu sa incalce procedurile “in cel mai pur stil romanesc”, ci sa le ocoleasca! 🙂
Veti mai descoperi singuri ce inseamna responsabilitatile Primariei, bine stabilite, corect urmarite, bine indeplinite, cu mult respect pentru cetatenii contribuabili!
Veti avea prilejul, pe parcursul cartii – cum va spuneam – sa descoperiti portrete psihologice complexe ale unora dintre personajele (romani sau briţi) “grele” din ierarhia acestui tip de munca, unul dintre acestea fiind BOG:
Bog, marele om, “nici taran, nici irlandez”, care “provenea din mica nobilime din nord”. “Sahist batranul. Isi calcula mutarile, isi menaja oamenii vechi, ii invata cu castigul pe cei noi, ii verifica permanent pe toti…”.
Pentru ca, subliniaza Mihai Buzea, “sigur, esentialul este sa faci bani, dar, de la un anumit nivel incolo, conteaza si cu cine faci bani, iar Bog ne folosea pe noi (niste taranei, in fond) ca sa-si promoveze brandul propriu (Bog cel mereu ocupat, Bog cel care nu rateaza nicio afacere, Bog cel pe care poti conta, Bog cel care se implica personal, Bog who rolls up his sleeves etc.) Si poate mai voia sa confirme tuturor ca e inca verde, cu toti anii lui, cu burta si cu cele doua perechi de ochelari de pe nas. In locul lui, poate ca altul ar fi confirmat chestia asta afisandu-se cu o rusoaica de consumatie nu muncind o zi intreaga la lemn, varsand sudoare alaturi de angajatii lui. Din acest motiv, eu nu-l vad pe Bog intr-o lumina echivoca, ci il vad ca pe un sef de haita pe care l-as urma oricand. Nu stiu cum l-au judecat si-l judeca partenerii lui de afaceri pentru ce a facut si ce face, dar respectul meu il are. Si l-a castigat.”
Un fragment superb, care ilustreaza ideea de model respectat. A ajuns o chestie deosebita si din pacate rara, sa simti si sa acorzi respectul meritat unei persoane!
Un alt personaj interesant cu care interactioneaza Mihai este Cenghiz, proprietarul unui mic shop bine garnisit, kurd de origine. “Kurdistan, nu Turcia,,, clar. <Transilvania, nu Romania>, nimic nou, <Catalunia, nu Spania>, <Drumul Taberei, nu Berceni>, aceeasi poezie, veche de cand lumea”.
Cum v-am mai spus, Mihai Buzea are si umor si pentru mine exista doua pasaje-dovada in a va demonstra aceasta firmatie.
Primul este acela referitor la Marta, care vine sa salveze echipa dintr-un necaz:
“Dupa vreo jumatate de ora a aparut Ea, calare pe o platforma de tractare, minunea lui Dumnezeu, visul viselor. Parul blond, tuns cu masina, bratele si gatul acoperite de tatuaje, voce de sergent, 50 de ani batuti pe muchie. Cea mai dura lesbiana pe care o intalnisem vreodata”. 🙂
Al doilea pasaj se refera la unul dintre momentele libere ale arbeiterului Meehi, care ajunge sa viziteze mormantul lui Marx din Hightgate Cemetery si unde – singur pe bancuta – cu o cutie de Okocim scoasa din rucsacel, ajunge sa poarte cu demult-raposatul, o discutie imaginara suculenta despre “lanturile muncitorilor”, un adevarat recurs la metoda celui caruia ii spune “ai dat-o-n bara cu toate, de muncit n-ai muncit, ai adus iadul pe pamant cu tampeniile tale de teorii, da’ oamenii tot te au drag – asta nu pot eu sa pricep! Tu sa-mi spui, ma: cum?”
Cum s-a nascut aceasta carte?
Inteleg de la Mihai Buzea si din al sau roman-reportaj, ca bantuit de dorinta de a face un doctorat pe seama experientei de “Gastarbeiter” si de a-si realiza acest tel sub mana antropologului Vintila Mihailescu, l-a contactat si l-a provocat pe acesta la o discutie. Tema: “Migratia temporara ca factor de mobilitate sociala. Proiect de cercetare doctorala.” O sansa de a scrie despre: “Fuga peste frontiera. Revolutia. Migratia economica ilegala. Aderarea. Migratia economica legala, apoi migratia sezoniera. In curand inversarea fluxului migrator. Pe termen mediu, suprapunerea migratiei romanilor spre Europa de Vest cu migratia noneuropenilor spre Romania. Subiect gras, gras, gras!”
A primit de la Vintila Mihailescu bibliografie, a scris un draft bine sistematizat, urmand ca in cel de-al treilea an al studiului doctoral, sa treaca “la redactarea finala a lucrarii si la pregatirea sustinerii”.
Dar a renuntat, s-a razgandit pentru ca spune “am bagat de seama ca lucrarile astea de doctorat nu le citeste nimeni”. “Mai bine scriu o carte. Asa, un fel de reportaj, da’ mai lungut, despre cum e p-acolo”. “Cinstit acum, eu vreau sa scriu povestile baietilor mei”.
Slava Domnului, eu si altii ca mine n-am fi ajuns sa citim lucrarea de doctorat a lui Mihai Buzea si ar fi fost nedrept sa nu ne ofere “povestile baietilor” sai.
O experienta de viata complexa, analizata inteligent si scrisa cu mult talent.
Va indemn sa cititi “Gastarbeiter”. Fiecare dintre voi va veti gandi la prietenii, amicii si cunostintele voastre – romani care muncesc in Spania, Cipru, Norvegia, Anglia, Suedia, Italia, care presteaza doar sezonier sau care s-au mutat pe acolo cu toata familia. Si ii veti intelege poate mai bine!
Si nu uitati sa priviti copacii oraselor in care locuiti si traiti!
Ii sunt datoare o bere lui Mihai Buzea. Nu am uitat. In lipsa de Okocim, voi lua un Grolsch si il voi chema la o intalnire. Mai ales ca vreau un autograf pe GASTARBEITER. 🙂
