„Înaintea coroanei”, de Flora Harding
Editura Paralela 45, Colecția Bestseller, Pitești, 2021
Traducere din limba engleză de Gabriela Nedelea
Note de Mugur Butuza
O împletire verosimilă între realitatea istorică documentată de-a lungul unui secol aproape și elementele de ficțiune menite să asigure acestei realități, suportul romantic, pshihologic și social. Un melanj inteligent și sensibil care să incite interesul și înțelegerea față de o îndelungată și complexă perioadă de peste șaizeci de ani a regalității britanice, din deceniul al patrulea al secolului trecut, până în prezentul secol XXI.
Vi-o prezint pe autoare, așa cum apare ea pe https://www.harpercollins.com/blogs/authors/flora-harding
”Flora Harding a început să scrie în urmă cu peste 30 de ani pentru a-și finanța un doctorat privind eliminarea deșeurilor în Elizabethan York și de atunci a jonglat cu realitatea și ficțiunea. Sub diverse pseudonime, a scris peste 75 de romane, istorii și alte forme de non-ficțiune și continuă să fie fascinată de relația dintre trecut și prezent, orice s-ar întâmpla să scrie. Flora încă locuiește în York, cu zidurile orașului și Catedrala la capătul străzii ei și este editor independent de proiecte, precum și autoare. Oricât de mult iubește orașul istoric, și ea tânjește după orizonturi deschise și este o plimbare pasionată, de preferință în spații sălbatice, deschise. Această fascinație pentru orizonturile deschise pătrunde în scrisul Florei. Făcând-o să iasă în evidență printre autorii de ficțiune istorică și, mai precis, printre autorii de romantism istoric.”
Și după cum se înțelege și din titlul romanului, subiectul tratat de autoare se referă la povestea iubirii prințesei Elisabeta pentru Prințul Philip, Duce de Edinburgh, iar acțiunea se derulează începând cu anul 1943 și se încheie în anul 1947, odată cu oficierea căsătoriei celor doi. Căsătorie care a avut un parcurs de 74 de ani, până în anul 2021, încheindu-se odată cu decesul Prințului Philip.
Emoționant debutul romanului, când Elisabeta, în decembrie 1943, la Castelul Windsor, la spectacolul de Crăciun – contribuție la efortul de război, oftează nevăzându-l în public pe Prinț: ”El nu e acolo”. De când l-a întâlnit prima oară la vârsta de 11 ani, apoi revelația de la 15 ani, când a descoperit în el un tânăr plin de calitățile unui prinț: curajos, spiritual, fermecător, Elisabeta își ascunde cu grijă sentimentul care i-a înmugurit în suflet.
Elisabeta nu l-a uitat pe Philip, însă acum are șaptesprezece ani și e din ce în ce mai atrasă de EL: ”Îi amintește de un armăsar, fascinant și periculos totodată, un cal pe care ar vrea să-l călărească, dar care ar putea-o lua ușor la fugă”.
Peste ani…în 1947, în Catedrala Westminster, ”el e acolo”, Prințul ”Philip îi zâmbește când ajunge lângă el, iar inima ei se umple de un amestec straniu de bucurie și de ușurare, ca și cum, în sfârșit, ar fi acostat într-un port unde va fi în siguranță”.
Căsătoria celor doi încheie acest roman. Povestea aproape completă o găsiți în Serialul TV – The Crown”, care a debutat în anul 2016, creat de Pater Morgan și având în distribuție pe Claire Foy, Olivia Colman și Imelda Staunton în rolul Reginei Elisabeta a II-a. Prințesa Elisabeta este fiica cea mare a Regelui George al VI-lea, urcat pe tron în anul 1936 după ce fratele acestuia – Eduard al VIII-lea, la mai puțin de un an de la investire, alege să se căsătorească cu americanca Wallis Simpson fapt pentru care este obligat să abdice.
Descoperim în paginile cărții Florei Harding, un personaj complex, o structură puternică, motivată de hotărârea de a se pregăti pentru a-și onora datoria față de tron. Datoria! Pe Elisabeta, războiul a învățat-o care este prețul datoriei, și nu să caute oportunități care s-o avantajeze. ”Responsabilitatea de a conduce o țară implicată în război”. Contraexemplul datoriei față de țară o reprezintă unchiul ei, care ”a ales iubirea în locul datoriei”, atunci când țara avea nevoie de un rege. Elisabeta e hotărâtă… Philip este alesul ei și ”are sentimentul puternic că, dacă îl vrea, trebuie să facă ea însăși ceva în privința asta […] pentru că de doi ani de zile se gândește numai la el [… O fi ea tânără, dar are mândria e și nici nu se gândește să-i permită lui Philip să afle cu câtă disperare îl dorește”.
”Într-o viață ghidată de datorie, alegerea lui Philip ca soț a fost singurul ei act de sfidare, singura dată când a insistat să facă ceva pentru ea însăși. A luptat în liniște pentru el, împotriva dorințelor ambilor ei părinți și a guvernului britanic și, în cele din urmă, după cum știm cu toții, și-a atins țelul. Chiar nu a fost demn de eforturi! Spun unii și alții. Cel puțin, nu la început, și foarte posibil, nu în multe momente în timpul căsătoriei lor, în special în primii ani”. Citind această carte, unde autoarea nu insistă să vă convingă, impunîndu-vă poziția ei, vă veți putea forma propria părere.
În timp ce Elisabeta nutrea în liniște și demnitate o dragoste puternică pentru Philip, acesta era împins de către lordul Mountbbaten doar către calcule meschine și interese de familie. Căsnicia lui iminentă era un scop, o reașezare de pe poziția primită la naștere. Vom putea observa însă modificări benefice ale caracterului tânărului Philip, care din respect pentru Elisabeta și sentimentele acesteia începe să o prețuiască și să o iubească. Philip ”e intrigat de felul în care trece Elisabeta de la timiditate la conversație logică, de felul în care trece peste complimente și vorbește despre câini și tricotat, aparent fără să fie conștientă de farmecele sale: pielea catifelată, silueta ispititoare, gura frumos arcuită”.
Cum spuneam, așa cum scrie autoarea, ”Dacă ar fi cinstit cu sine, așa cum se străduiește să fie, ar trebui să admită că lui îi place războiul”… cam superficiale gânduri și plăceri, însă trebuie să luăm în considerație tinerețea, condiția socială și financiară a poziției familiei sale în conexiune cu rudele din toate casele regale europene, astfel încât abia în război are un loc onorabil si demn de respect.
Până una-alta, tânărul ofițer de marină este manevrat din umbră de unchiul său Mountbatten, în vederea încheierii unei alianțe matrimoniale cu Casa de Windsor. Unul dintre cei mai tineri prim-locotenenți din Marina Regală, Philip reprezintă tot ceea ce a fost întotdeauna învățat să evite. Instabilitate. Îndrăzneală. Aventură. Până la un moment dat însă, căci materialul uman al său este respectabil.
Familia lui Philip este și ea ”scoborătoare din regina Victoria”, are rude în toată Europa, dar are și un mare handicap, surorile sale sunt căsătorite cu ofițeri superiori germani. De la 9 ani nu mai are un cămin, și spune: ”n-aveam decât să mă împac cu situația. Și te împaci.Toți ne împăcăm.”
”Mândru, Philip nu vrea să admită că i-ar fi greu. Oare nu asta l-au învățat Gordonstoun și războiul? Să continui ce ai de făcut, fără să-ți frângi mâinile și să-ți plângi soarta”.
Philip își amintește de verișoara sa Elena (soția lui Carol al II-lea al României), mergea la Peleș, petrecea cu Mihai… ”E un loc parcă din povești, numai foișoare, turnuri și curți interioare. Bunica lui Mihai (Regina Maria) ne spunea cele mai frumoase basme, la ea în dormitor. Îi spuneam tușa Missie, iar când făceam năzbâtii, nu ni se mai dădea voie să intrăm la ea să-i spunem noapte bună și să ascultăm povești. Era cea mai cruntă pedeapsă!”
E război! Viața în bătrânul Albion e grea, țara e în război și familia regală se supune acelorași restricții ca și poporul… raționalizarea alimentelor, a hainelor, a combustibililor. Oamenii suferă, luptă și speră. ”Chiar dacă acum s-ar părea că războiul nu se termina niciodată, totuși, se va sfârși într-o bună zi și va intra în istorie, va fi ceva despre care vor învăța copiii la școală. E bine să nu uităm lucrul acesta”. Dar s-a uitat. Tatonări, discuții .. pentru că, în ceea ce-l privește pe Philip, ”lucrurile stau altfel”, trebuie să fie pragmatic!
Perioada războiului reprezintă pentru ambii tineri o încercare de apropiere și de cunoaștere, prin intermediul corespondenței, dar și prin insistențele familiei Mountbatten de a ține pe linia de plutire proiectul căsătoriei dintre ei. Fiecare dintre ei își aduce contribuția la eforturile de război. Pentru Elisabeta, înrolarea în ATS a fost prima ei aventură în lume.
Și iată că au trecut șase ani lungi de război – ”sentimentul eliberării e profund. Îl simte toată lumea – o detensionare, o enormă dezlănțuire, o izbucnire colectivă, de parcă țara se chircise în sine, ținându-și respirația o vreme, iar acum îi dă drumul într-o revărsare de emoții”. Poporul își cheamă familia regală în balconul Palatului. Regele, regina și cele două fiice – Elisabeta și Margareta. Elisabeta este ”copleșită, expiră tremurând, zâmbește și ridică mâna să salute mulțimea, în timp ce inima îi crește în piept” și ar vrea să strige: ”De ce ne aclamați pe noi? Voi sunteți aceia care ați răbdat și ați supraviețuit. Voi ați încasat fiecare lovitură.”
Elisabeta și întreaga țara abia așteaptă să se termine și războiul cu Japonia. ”Abia așteaptă să-l vadă întors acasă (pe Philip) și să înceapă viitorul”. Dar privindu-i fotografia, Elisabeta ”știe pe unde a fost, cum i-a mers și ce gânduri are, însă nu știe nimic despre ceea ce simte”.
Sunt foarte bine urmărite și prezentate îndoielile și frământările ambilor tineri, Philip trăgând încă de avantajele vieții de holtei, Elisabeta analizîndu-i cu atenție calitățile și defectele, toate sub tumultul sentimentelor sale puternice.
În sfârșit, capitularea oficială a Japoniei pune capăt acestui război dezastruos pentru întreaga omenire. ”Țara abia supraviețuiește. Raționalizarea e mai severă ca oricând […] Acum totul se rezumă la rezistență și la lunga trudă pentru a reveni la prosperitatea de altă dată.” Familia regală și-a dat seama că erau degeaba speranțele ca Elisabeta să îl uite pe Philip. Deocamdată, cei doi tineri joacă rolurile de frate și soră, ceea ce lui Philip îi convine, ”dacă asta o face să se simtă mai în largul ei, iar apoi, ei bine, apoi, rămâne de văzut. Nu prea-i vine nici lui să-și asume obligații”.
Până când se coc condițiile propice… poate micile gelozii ale lui Philip, poate marile sensibilități ale Elisabetei, poate încă prea firavele hotărâri ale lui Philip, poate prea nebuneasca dragoste a Elisabetei…ambii au ezitat să-și declare sentimentele. Și iată că declarațiile celor doi prind viață! Nu sunt foarte expansive, emoția este bine strunită, tot acest moment hotărâtor pentru viața lor pare o tranzacție diplomatică, însă clocotind în subteran.
”-Mai ții minte discuția pe care am avut-o la Windsor, atunci, de Crăciun? întreabă în sfârșit Elisabeta fără să-l privească.
-Bineînțeles. Am discutat despre căsătorie.
-Am spus atunci că vom vedea cum stau lucrurile după război, continua ea cu greutate, dar războiul s-a terminat și cred… cred c-aș vrea să știu ce gânduri ai.
-Despre căsătorie?
-Da.
-Cu tine?
-Da, spune ea, răsuflând ușor.
-Nu va fi simplu, spune Philip precaut, vorbind reflexiei ei din fereastră. Nu e vorba doar de ce vrem noi. Eu încă mai sunt considerat un prinț strain, iar tu ai nevoie de permisiunea tatălui tău ca să te căsătorești. El nu e în favoarea acestei uniuni, știi bine.
-Dar, în principiu?
Acum e acum! Mai că aude vocea unchiului său în urechi.
Philip își pune mâinile pe umerii ei și, cu delicatețe, o întoarce cu fața spre el.
-În principiu mi-ar plăcea foarte mult, spune el, dacă ți-ar plăcea și ție.
-Mi-ar plăcea și mie, spune ea, înghițind în sec.
-Atunci, e stabilit!
[…]
-Ar mai fi ceva ce-ar trebui să facem. Ceva mai important.
Elisabeta pare ușor alarmată.
-Ce?
-Ar trebui să ne sărutăm, nu crezi?”
Aceasta este logodna!
Regele George consideră potrivit ca familia regală să facă o vizită în Africa de Sud – anul 1947, în speranța că sentimentele și hotărârea Elisabetei se vor domoli.
Deschiderea orizonturilor… ”E ca și cum ai fi pe mare (…), același spațiu, aceeași lumină, același simțământ că nu ești priponit. O face să-și dea seama cât de îngrădită i-a fost viața până acum. Oh, desigur, există Balmoral și Sandringham, însă în timpul războiului a stat mai tot timpul la castelul Windsor, unde orizontul e întrerupt de turnuri sau de ziduri de piatră ori învăluit de nori cenuși. Aici nimic nu frânge pustiul, doar acest arbore, desăvârșit în căușul imens al cerului. Elisabeta simte că ea însăși se schimbă și umple tot spațiul. Călătoria aceasta i-a deschis ochii. N-a vrut să vină, n-a vrut să plece de lângă Philip, dar acum își dă seama că i-a fost benefică. N-a fost doar o călătorie în care a vizitat o țară nouă, indiferent cât de interesantă s-ar fi arătat. Săptămânile acestea petrecute alături de părinți și de Margareta i-au dat o nouă viziune asupra familiei ei și asupra aceea ce înseamnă să fii de neam regesc.(…) Acesta va fi viitorul ei. E mai puțin descurajant decât i se părea altă dată. Africa de Sud i-a dat Elisabetei o nouă încredere în ea însăși.” (ce bine s-a gândit/ sfătuită familia)
Flora Harding și-a înțeles personajul, i-a înțelesul, firea, reperele psihologice, conștiința, responsabilitatea, tăria de character, autenticitatea. A înțeles pe deplin cuvintele: ”Vă declar vouă, tuturor, că întreaga mea viață, fie că va fi lungă sau scurtă, va fi pusă în serviciul vostru” …”E un jurământ pe care ea intenționa să-l onoreze”
Și sunt de maximă apreciere cuvintele: ”Ea a făcut ca povestea să meargă. S-ar fi putut oricând transforma într-o dramă.”
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, Twitter.com, Amazon.com)
