”Evadare de la Auschwitz”, de Joel C. Rosenberg
Editura Corint, Colecția Istorie Ficțiune, București, 2019
Traducere din limba engleza de Sorin Ṣerb
Prefaţa de Doina Jela
“Unde sunt arse cartile, vor arde in cele din urmă si oamenii” (Heine)
“ÎN VREMURI ÎNTUNECATE…
…CÂND TOTUL PARE PIERDUT…
… RĂMÂNE O RAZĂ DE SPERANŢĂ”
“În memoria celor care au fost omorâţi la Auschwitz şi pe toată durata Holocaustului: nu veţi fi uitaţi niciodată. Spiritului extraordinar al celor care au supravieţuit Ṣoah-ului: să vă fie viaţa şi marturiile cinstite în veci.
Tuturor acelor suflete necunoscute pe care credinţa le-a făcut să-şi riste viaţa pentru a-i salva pe evrei de un rău cumplit: iubirea voastra să fie un exemplu pentru noi toţi.”
Cuvintele mai sus citate reprezinta o deschidere la romanul lui Joel C. Rosenberg.
Din punct de vedere personal si profesional, am o tripla apartenenta la subiectul romanului de fata. In primul rand, apartin etniei evreiesti din Romania, in al doilea rand in familia mea au existat trei membri care au pierit in Holocaust, matusa si verisoara mamei la Auschwitz, dupa sosire direct in camera de gazare, iar sotul verisoarei, in mai 1945, epuizat dupa Marsul Mortii, la Buchenwald. Si in treilea rand, pentru Ziua Shoah-ului (Yom haShoah), care se comemoreaza anual in amintirea celor 6 milioane de evrei care au pierit in Holocaust, m-am documentat si am pregatit material pe tematici referitoare la copii, la scriitori-muzicieni-artisti care si-au pierdut viata la lagarele naziste. In acest an tematica a fost “Salvatorii”, pentru ca au existat multi dintre acestia – diplomati, oameni de afaceri, oameni simpli, slujitori ai lui Dumnezeu etc, care au actionat din interior sau din exterior intru salvarea a cat mai multor evrei din ghearele nazistilor.
Iar anul acesta am mers pentru a doua oara la Auschwitz. Am participat in luna mai la Marsul Memoriei, un pelerinaj dedicat comemorarii implinirii a 75 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord. Am fost 75 de pelerini din Comunitatile Evreiesti din Romania, in memoria rudelor noastre din Transilvania si nu numai. Si pentru prima oara am vazut oameni, rasfoind cu mainile tremurande marea carte a numelor celor pieriti la Auschwitz si care au regasit nume ale membrilor familiei lor.
La intoarcerea din acest pelerinaj, am citit volumul lui Joel C. Rosenberg. (Rosenberg era numele de fata al bunicii mele materne).
Trebuie sa va mai spun ca am considerat intotdeauna o datorie de onoare sa citesc cartile la care am avut acces si sa vad filmele documentare sau artistice care trateaza tematica Holocaustului. Tot un fel de pelerinaj, al memoriei scrise si vizuale. Ca sa inteleg ce nu pare a fi de inteles, ca sa nu uit, ca sa nu iert, ca sa fiu atenta si receptiva si represiva la orice manifestare de antisemitism, rasism, xenofobie.
Unul dintre eroii principali ai acestei carti este Jean-Luc Leclerc, pastor in Le Chambon – Franta, care prezinta date biografice partial comune cu pastorul protestant André Trocmé, care impreuna cu sotia sa Magda, a organizat in Le Chambon sprijinul si ajutorarea unui numar impresionant de evrei (Pentru informare: http://www.auschwitz.dk/Trocme.htm). Prin urmare, Joel C. Rosenberg si-a construit personajele – in multe cazuri, pe baza biografiilor unor persoane reale si a contributiilor lor specifice.
Pentru ca in cele mai multe cazuri, Biserica Catolica a avut o atitudine umanitara fata de poporul evreu in perioada Holocaustului, cu exceptii, bineinteles, dar nu despre acestea discutam acum:
<“Daca nu e controlat, raul este preludiul genocidului.” Era o fraza citita candva de Jean-Luc Leclerc intr-o carte veche.>
“Nu se indoia defel ca nazistii veneau sa-i prinda pe ei, pe toti francezii, manati cu totii de furia lor ucigasa si se temea cumplit de baia de sange care urma sa vina, adusa de cizmele si crucea lor incarligata.”
“Toti colegii lui Leclerc, pastorii, erau de mare ajutor (…) Chrétien a fost de o bunatate deosebita fata de membrii familiilor evreisti (…) – Ce onoare e sa fii ales sa te ingrijesti de poporul ales al Domnului!”
Jacob Weisz, personal principal al acestei carti traieste impreuna cu familia sa in Germania, in orasul Siegen, in mijlocul furtunii dezlantuite de Partidul lui Hitler si de catre populatia prozelita. Ultimul sfat al tatalui lui Jacob Weisz in cele mai grele momente ale familiei este “Fugi, Jacob, fugi!”. Iar Avi Weisz, unchiul lui Avi si mentorul sau spune:
“Pentru orice lucru este o clipa prielnica si vreme pentru orice indeletnicire sub cer. Asa a spus Solomon. Vreme sa te nasti si vreme sa mori, vreme sa ucizi si vreme sa vindeci. Vreme pentru razboi si vreme pentru pace (Ecleziastul 3, 1-3) Nu trebuie sa alegem momentele, Jacob. Trebuie, in schimb, sa fim pregatiti pentru cand vor veni.”
Informatii din toate tarile inconjuratoare… Germania, Austria, Cehoslovacia… multi refuza sa-si paraseasca patria, casa… dar Patria nu-i mai voia pe evrei si casa nu mai era un camin. Revista Times tocmai l-a desemnat pe Hitler omul anului 1938 – “pe prima pagina”. Orbire totala! Apar informatii despre lagarele de munca Dachau si Buchenwald si Sachsenhausen. Si totusi, multi refuzau sa-si paraseasca patria, casa… desi – repet Patria nu-i mai voia si casa nu mai era un camin.
“Apoi, fara avertisment, viata lor deveni din grea cum fusese, catastrofala.”
“Un dezastru dadea in clocot in Europa. Toti puteau sa vada acest lucru. Dar in privinta modului in care ar fi trebuit sa reactioneze, lucrurile stateau cu totul altfel.”
Ideea insurgentei active evreiesti a prins viata. Se vehiculeaza astazi inca, ideea ca evrei nu au reactionat. Nimic mai neadevarat. Au reactionat in ghetouri, in lagare, in grupuri de partizani. Grupuri de tineri bine inchegate si organizate, au inceput sa activeze… la inceput ii ajutau pe evrei sa “scape din ghearele celui de-al Treilea Reich”. Jacob, Avi-unchiul sau si prietenii lor au ajutat peste 300 de familii “sa treaca prin Belgia”. Apoi au trecut la “sarcini mai vitale pentru Aliati”.
Apoi au aflat despre Auschwitz. Era in februarie 1943. “Exista rapoarte ca Auschwitz nu este pur si simplu un lagar de munca, asa cum se spune (…) este un <abator> sau o fabrica a mortii.”
“19 aprilie 1943 – Boortmeerbeek, Belgia – Adevarul gol-golut era ca nu erau inca pregatiti toti acesti tineri.”Planul necopt al tinerilor Jacob, Henri, Micah, Jacques condusi de Avi”… esueaza… moarte… urmeaza vagonul catre Auschwitz.
In aceeasi zi de 19 aprilie 1943, cade in mana Gestapoului si Jean-Luc Leclerc, in La Rochelle, Franta, sub intrebarile “Cati evrei ai ascuns de Fuhrerul nostru? Cine te-a platit sa o faci? Cati bani ti-a dat?”…”De ce o faci? De ce ai ales sa-ti tradezi rasa? Ce-ti iese la afacerea asta?”
Si trenul ii duce pe evrei catre Auschwitz-Birkenau, Polonia. “Soldati inarmati pana in dinti (…) barbatii de-o parte si femeile de cealalta (…) in curte, o mica orchestra de instrumente cu coarde, care canta cea mai frumoasa muzica, de parca totul ar fi fost minunat, iar ei ar fi fost in vacanta.”
“<Arbeit Macht Frei> Intr-un lagar de munca unde speranta de viata era intre opt minute si opt saptamani (…) sloganul nazist nu era ironic; era crud.”
Lagarul… Jacob face cunostinta cu realitatea cruda a fabricii mortii… “nu se impotrivise… de ce?… pentru ca nu avea de gand sa moara… tot ce voia sa faca era sa scape, sa fuga cat mai departe putea.”
Vocea lui Höss la selectie “Dreapta” sau “Stanga”, prezenta SS-istului von Strassen, insarcinat cu siguranta…
Impreuna cu Max Cohen, tanarul evreu roman din Bucuresti si fiu de rabin, Jacob munceste la selectia hainelor si a altor obiecte din bagajele celor mereu descarcati din vagoanele sosite din toata Europa. Intre cei doi se leaga o prietenie puternica si influenta intelectuala a lui Max lasa amprente puternice asupra lui Jacob, mai ales in privinta educatiei religioase iudaice, de care tanarul evreu-german-agnostic Weisz fusese vaduvit. De ce? Din cauza asimilarii puternice in societatea evreiasca germana si austriaca.
Documentarea ca si scriitura lui Rosenberg este extrem de minutios efectuata si atent relatata in scene si dialoguri tulburatoare. Atmosfera lagarului este surprinsa atat prin relatarea frusta a faptelor, cat si prin intermediul psihologiei personajelor. Astfel, Max spune “Se petrec aici lucruri teribile? Da. Imi pasa? Bineintels ca da. Sunt fiul unui rabin, un copil al Cartii Sfinte. In mijlocul noptii, cand nimeni nu se uita, jelesc din pricina asta, ca si tine. Dar nu pot face nimic in privinta asta. Nici tu nu poti face. Deci, de ce insisti? De ce ar trebui sa intelegi toate astea? Nu are sens. Este oribil, murder, urat, rau. Singura cale de a supravietui este sa te gandesti la altceva, la orice altceva. Nu trai in prezent. Nu ramane in trecut. Viseaza la viitor. Pastreaza mereu in minte imaginea asta. Concentreaza-te asupra ei si n-o mai pierde din vedere.(…) Max spusese tot ce voia sa spuna.”
Printre personajele istorice reale ale romanului (si avem in preambul la acest volum o lista de personaje germane, de ofiteri de la Auschwitz, de francezi, de americani, belgieni, de prizonieri de la Auschwitz, polonezi si altii – unii subliniati ca fiind reali, numiti cu numele lor din viata, altii inspirati de catre una sau mai multe persoane reale) se afla si Cordell Hull, secretar de stat la Casa Alba in Washington, DC. Suntem in momentul revoltei din Ghetoul din Varsovia, aprilie 1943. La aceasta inalta personalitate ajunge o scrisoare (pe cate drumuri intortocheate o fi calatorit) a unuia dintre conducatorii evreilor din ghetou, care s-a sinucis:
“Nu pot trai in continuare si sa pastrez tacerea, atata timp cat putinii evrei polonezi ramasi aici si pe care eu ii reprezint, sunt asasinati. Tovarasii mei din Ghetoul Varsoviei au cazut cu arma in mana in aceasta lupta eroica. Nu m-au lasat sa cad ca ei, impreuna cu ei, dar eu sunt de-al lor. Al lor si al gropii lor comune. Prin moartea mea, vreau sa-mi exprim cel mai profund protest impotriva lipsei de actiune in care sta omenirea, privind si permitand distrugerea poporului evreu,”
Raspunsul Secretarului de Stat… “facem tot ce putem”. Oare?
Un raspuns ambiguu din mijlocul pacii si linistii Casei Albe. In acest timp, tinerii din Auschwitz isi ajutau semenii sa supravietuiasca si se pregateau de o evadare cu greu inchipuita. Dar realizabila, de vreme ce iata, tocmai reusise polonezul Leszek Poczciwinski. Insa Max Cohen cade victima lui von Strassen, Suit pe esafod, “striga din rasputeri: <Traiasa evreii din Romania>”
Intreg lagarul trece prin zile grele, daca exista posibilitatea unui “mai greu” in acest iad. Slabit de munca si de foame, Jacob este pe cale sa clachze, insa ajutorul vine din partea tovarsilor sai de suferinta. Si din partea lui Abby, sora lui Max Cohen, care il sfatuieste:
“Nu a fost Dumnezeu alaturi de copiii Israelului, cand erau sclavi in Egipt? Nu a fost Dumnezeu alaturi de evrei, cand acestia au fost aruncati in cuptoarele arzande din Babilon in timpul lui Nabucodonosor? Nu ne-a ajutat El atunci? Nu ne-a salvat El de raul cel mare? Da, si ne va ajuta si acum. El ne-a eliberat in vremurile de demult si sunt convinsa ca ne va elibera din nou, in curand. Nu renunta la speranta, Jacob. Mai ales pe tine, care porti numele acesta, te rog sa nu renunti la speranta.”
La fel de emblatice sunt si cuvintele prin care Jacob ii raspunde lui Abby (cea care ii va deveni – dupa eliberare – sotie) – citandu-l pe John Donne (Meditation XVII – Devotion upon Emergent Occasions): “Niciun om nu e o insula, nu e de unul singur: fiecare om este o bucata de continent, o parte a intregului… Orice moarte omeneasca ma imputineaza, pentru ca sunt al omenirii; si, prin urmare, nu cauta niciodata sa afli pentu cine bate clopotul; pentru ca bate pentru tine.”
Se pune deja in lagar intrebarea: “Ce-ar fi ca Hitler sa fie pe punctul sa aresteze si sa omoare toti evreii din Europa, indiferent de locul in care traiesc?”
Si din nou la Mr. Hull la Casa Alba. Suntem, in 15 ianuarie 1944.
“Presedintele Roosevelt semneaza Ordinul Executiv 9417, care prevedea infiintarea Consiliului pentru Refugiatii de Razboi”, dand sarcina secretarului Hull “sa trimita urgent telegrame diplomatilor Statelor Unite din Europa, pentru a le cere sa respecte liniile directoare ale ordinului.” . Raspunsul cinic al lui Hull (“dandu-si ochii peste cap”) catre functionarul sau, privind urgenta si prioritatea acestui ordin a fost, “- Fa-l fericit pe presedinte, ca sa ne putem intoarce apoi la munca”.
Evadarea devine pentru Jacob si tovarasii sai, Luc si Josef, problema proiritara. Datorita lor, adevarul trebuia sa ajunga afara, catre cei ce puteau actiona. La crestinii despre care pastoral protestant Luc se intreaba “De ce nu sunt toti crestinii aici?” alaturi de evrei!
Instruirea micului grup, de catre oameni cu experienta si doxa este sustinuta. Se pune problema fiecarui pas si a fiecarui obiect necesar acestei evadari, pe deasupra si a proviziilor necesare. Un exemplu de necesar de aprovizionat este acela al ” cantitatilor mari de tutun rusesc, inmuiat in benzina”. Si cititorul va vedea cat de importanta este fiecare cerinta pentru ca rezultatul evadarii sa fie cel scontat.
Rucsacul evadarii continea “o cutie metalica plina cu tot felul de detalii despre Auschwitz. Continea planuri exacte ale lagarelor, cu detalii referitoare la destinatia si utilitatea fiecarei cladiri in parte. Continea scheme ale camerelor de gazare. De asemenea, acolo erau copii scrise de mana ale unor documente importante din registratura, referitoare la toate trenurile care ajunsesera vreodata, de unde venisera, cati detinuti fusesera in fiecare tren si cati dintre acesti detinuti fusesera trimisi la stanga si cati la dreata. Erau pagini copiate cu grija din registrele oficiale, detaliind cati evrei fusesera omorati si in ce mod si cati detinuti politici fusesera omorati si cum. Erau acolo chiar si trei etichte Zyklon B. Ba chiar si o cutie goala, cu eticheta inca prinsa de ea (…) Intr-un fel sau altul, el si Jean-Luc Leclerc aveau sa paraseasca Auschwitz-Birkenau in acea zi, Si nu pe cosul cuptoarelor.”
Ascunzatoarea celor doi temerari “Era o ascunzatoare ciudata. Nu era o simpla gramada de busteni.” – 2 iunie 1944.
“Chiar era <Vreme sa te nasti si vreme sa mori, vreme sa ucizi si vreme sa vindeci. Vreme pentru razboi si vreme pentru pace>. Nu omul isi alegea vremurile, dar trebuia sa fie gata cadn acestea veneau. Jacob nu fusese pregatit atunci. ACUM ERA.”
“Acum intelese Jacob ca era adevarat ce-i spusese candva Leszek Poczciwinski. Motivul pentru care Hoss si von Strassen isi luasera toate acele masuri de securitate nu erau doar sa-i tina pe detinuti inauntru. Erau pentru a tine adevarul inauntru. Pentru a se asigura ca nimeni nu va afla despre masinaria ucigasa nazista.”
Jacob stia ca el si Luc nu evadau sa-si salveze pielea. Erau, dupa cum spera el, niste martori care se ridicau din mormant pentru a spune lumii ce atrocitati se petrec si a o face sa le opreasca.
Insa lumea din afara lagarului era la fel de periculoasa ca si cea dinauntru. Turnatori, rau voitori, nestiutori… oameni… sateni… fermieri, cu von Strassen pe urmele lor, cu Luc grav bolnav… Jacob gaseste o familie care ii sare in ajutor, pentru ca “Biblia ne invata sa-i iubim pe evrei. Dumnezeu i-a spus lui Abraham ca-i va binecuvanta pe acei care-l slavesc si-i va blestema pe aceia care Il blesteama. Si atunci cand stam in fata Mantuitorului nostru trebuie sa fim credinciosi, senini si simpli. Asta si faptul ca nazistii ne-au ucis ambii baieti imediat dupa ce razboiul a inceput.”
Si totusi, in intunecimea pivnitei, ascuns de cei doi batrani alaturi de trupul fara viata a lui Luc, Jacob lupta. Omoara un SS-ist, ii ia arma si se trezeste fata in fata cu von Strassen, care ii urla:
“Porc imputit. Chiar credeai ca vei invinge poporul arian? Niciodata! Tu nu esti un om. Esti un cancer. Tu si toti ereii. Trebuie sa fiti exterminati o data pentru totdeauna. Nu trebuie sa vi se permita sa ne infectati patria sau oricare alta parte a Europei sau a lumii. Treaba mea e sa extermin viermi ca tine. Si, Doamne, cat de mult imi place!”
Acestea au fost aproape ultimele cuvinte ale SS-stului, curand dupa aceea, moare secerat de un glont al batranului fermier.
Sase saptamani mai tarziu, pe 29 iulie 1944, in Washington DC, Jacob se afla in fata ambasadorului Frantei, (84 de ani) – bunicul pastorului Luc Leclerc … un dialog halucinant… intrebari la care raspunsurile nu sunt crezute. Si asta dupa experienta din fata Consiliul Evreilor din Cehoslovacia, dupa predarea cutiei cu documente, dupa finalizarea Protocolului de la Auschwitz – “patruzeci de pagini cu amanunte despre ce le faceau nazistii evreilor la Auschwitz-Birkenau”.
Apoi, in fata datelor prezentate, presedintele Roosevelt si echipa sa nu au luat masuri decisive. In fata colonelului Jack Dancy, Jacob a primit raspunsul “Toata Europa este un lagar de exterminare, fiule. In caz ca n-ai observant, oamenii mor peste tot, inclusiv multi dintre baietii nostri”.
Cumplite aceste pagini din carte, care reflecta zbaterea lui Jacob, care si-a periclitat viata pentru a aduce la cunostinta celei mai mari puteri din lume ce se intampla sub talpa nazistilor si zbaterea ambasadorului d’Astier, care-si pierduse nepotul, pe Jean-Luc in acest periplu. Singura masura cu rezultat a fost cea care a captat forta massmedia. Jacob, d’Astier si Comitetul American al Refugiatilor “au lasat sa se scurga informatii din Protocolul de la Auschwitz, catre presa.”
“Efect instantaneu si exploziv”
La patru luni de la implinirea varstei de 93 de ani, Jacob Weisz s-a intors la Auschwitz”, impreuna cu sotia sa, Abby, car era “unul dintre cei 2819 prizonieri pe care Armata Rosie ii gasise inca in viata atunci cand eliberase lagarul, in ianuarie 1945”.
Jacob, in cele din urma “a inceput sa creada ca Abby avea dreptate. Dumnezeu nu doar ca era real. Dar I se infatisase lui Jacob in nenumarate situatii, mai importante si mai putin importante, in lagar si in afara lui. Cu cat citea mai mult din Scripturi, cu atat crestea setea lui Jacob de Cuvantul lui Dumnezeu. Si, cu cat Jacob isi dadea seama mai bine ca Dumnezeu il salvase – si il salvase cu un scop – cu atat credinta lui Abby devenea si a sa. Dumnezeul Bibliei nu mai era pur si simplu doar al lui Avraam si al lui Isaac. Acum era deopotriva si al lui Jacob.
Date despre Joel C. Rosenberg (n. 17 aprilie 1967) puteti sa cititi pe Wikipedia și, de asemenea, puteti intra pe blogul autorului, unde ne spune:
“After visiting Auschwitz in the fall of 2011, I became intrigued with reading everything I could get my hands on about these two groups of people, talking to Holocaust experts, tracking down out-of-print books, meeting with Holocaust survivors, watching old documentaries, and trying to understand who these folks were, what they did, and why they did it.
What I would come to discover were stories of such pain and heartbreak inside the death camps, but also stories of such courage and hope and unbelievable heroism.”
Mai trebuie sa va atrag atentia si asupra faptului ca: “Din câteva milioane de oameni, câți au trecut pe la Auschwitz în anii de funcționare ai lagărului, doar 144 au reușit să evadeze”, printre care se afla si Kazimierz Piechowski. *(Historia.ro)
Si mai trebuie sa va spun ca prin comparatie cu (desi NU merita comparatie) volumul “Tatuatorul de La Auschwitz” al hm… scriitoarei … Heather Morris, despre care am scris pe acest blog si care roman spune ca se bazeaza pe “o poveste adevarata”, cartea lui Joel C. Rosenberg reflecta povestile cu adevarat-adevarate ale multora din aceia care in anii de restriste si de trista amintire (de neuitat insa) ai Holocautului, si-au inscris numele in Cartea Vietii.
Cu o stiinta si dexteritate de adevarat scenarist, Rosenberg creaza o temporizare fluida a evenimentelor, focuseaza pe cele edificatoare, are o aplecare speciala pentru tipologiile si psihologiile personajelor sale, descalceste si ne impartaseste simplu, dar cu amaraciune, atmosfera politica mondiala si mai ales unghiul obtuz al marilor conducatori americani (de care s-au lovit multi alti comunicatori ai situatiei reale din lagarele de munca si de exterminare naziste), recreaza sub ochii cititorului atrocitatile fascismului si nazismului, se apleaca cu multa empatie-inteligenta asupra credintei in Dumnezeu si a relatiei speciale pe care fiecare o are cu credinta si felul in care fiecare intelege sa-si traiasca viata in acord cu aceasta credinta. In a time of darkness, when all seems lost . . . a ray of hope remains. Si poate ca aceasta speranta isi are radacina tocmai in credinta!
O carte pe care v-o recomand: cu durerea a ceea ce a fost si cu speranta ca nu se va mai repeta!
