”Frumoasele adormite”, de Yasunari Kawabata
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2014
Traducere de Anca Focșeneanu
Guest post de Serenela Ghițeanu
“E ca şi cum ai dormi cu o zeiţã budistã, interzisã privirii oamenilor”, spune un personaj despre experienţa din casa fetelor adormite. Romanul lui Kawabata se petrece într-un spaţiu pe care Michel Foucault l-ar numi o “heterotopie”, o figurã opusã “utopiei”, un loc închis, în care legile societãţii sunt bulversate, dar totul este foarte real. Frumoasele adormite e un roman scris în 1961 şi publicat de Humanitas prima oarã în 2006, apoi în 2014, în traducerea Ancãi Focşeneanu.
Ce se întâmplã, deci, în aceastã “heterotopie”, în casa cu douã camere, patronatã de o femeie foarte puţin locvace? Bãrbaţi în vârstã pot plãti ca sã doarmã o noapte alãturi de o adolescentã frumoasã, goalã, dar perfect inconştientã, adormitã de un puternic narcotic. Nicio clipã, de seara pânã dimineaţa, fata nu se trezeşte. Eroul romanului, Eguchi, în vârstã de 67 de ani, se duce mai întâi în aceastã casã din curiozitate, apoi dintr-o nevoie care nu e doar cea de a atinge nişte frumoase virgine cufundate într-un somn profund. El le vorbeşte constant, sperând cã se vor trezi, şi este foarte dezamãgit sã rãmânã mereu fãrã vreun rãspuns din partea lor. Aceastã permanentã încercare de a stabili o comunicare cu ele şi frustrarea imensã în faţa eşecului fac ca experienţa descrisã sã nu fie vulgarã.
Existã în roman o semnificativã analogie somn-moarte. În culturile vechi, somnul este dealtfel vãzut ca o moarte temporarã sau ca o cãlãtorie scurtã în moarte. Fetele adormite stârnesc astfel gânduri sau replici care îl fac sa ezite pe cititor atunci când ar dori sã vadã somnul ca pe ceva inocent:” Nu e somnul veşnic, şi fata asta şi eu suntem reali”, “ chiar cã pare vie!”, “ deşi doarme, trãieşte”, “ceea ce o deosebea de un cadavru viu era faptul cã prin ea curgea sânge şi respira. Sau diferenţa era cã mâine se va trezi?” Ambiguitatea somnului vine şi din faptul cã, în timpul acestuia, subconştientul îşi revarsã conţinutul, în coşmaruri de care nu pare feritã nici frumoasa adormitã. Prima fatã vorbeşte prin somn, spunând “şi tu visezi urât?” atunci când Eguchi, pradã unor imagini dureroase, se zvârcoleşte alãturi de ea.
Obsesia lui Eguchi nu este aceea de a poseda o adolescentã, lucru interzis în acea casã, ci o temã favoritã în literatura popularã, aceea a tinereţii fãrã bãtrâneţe şi a vieţii fãrã de moarte. Se spune despre erou cã “era hãrţuit de urâţenia bãtrâneţii”. Fetele îndeplinesc un rol ambivalent: ele sunt delectare, liniştire, dar şi seducţie primejdioasã: Eguchi simte nevoia de a o viola pe una, apoi de a o sugruma pe alta. Dar stârnirea instinctelor primare nu dominã. Contemplând-o pe una dintre fete, Eguchi gândeşte “e întruchiparea vieţii”. Eguchi cautã nu atât o experienţã eroticã, pe care dealtfel nici nu are voie sã o aibã cu adevãrat, pânã la capãt, ci o revenire la fluxul vieţii, la elanul şi bucuria de a trãi:” Ceea ce se transmitea din braţul fetei pânã în fundul ochilor lui era pulsul de viaţã , melodia vieţii, tentaţia vieţii, iar pentru bãtrân aceasta însemna în plus revenirea la viaţã”. Kawabata are însã subtilitatea de a nu lãsa lucrurile simple şi schematice : tinerele adormite reprezintã forţa tinereţii dar nu sunt ocolite nici ele de forţa cealaltã, a morţii. Înainte de prima noapte, Eguchi are presentimentul a ceea ce se va întâmpla în final. El îşi aminteşte brusc nişte versuri ale unei femei care murise, tânãrã, de cancer şi care scrisese:”pentru nopţile când cineva nu poate dormi trebuie sã pregãteşti o broascã râioasã, un câine negru şi un cadavru de înecat”. Aceastã imagine îl tulburã profund pe Eguchi pentru cã îşi imagineazã cã fata adormitã care îl aşteaptã ar putea fi şi ea un fel de trup înecat. La final, într-o noapte pe care o petrece alãturi de douã fete, Eguchi se trezeşte cã una dintre ele moare în somn. Ea e luatã de acolo în mare secret şi dusã aproape, într-o pensiune de ape termale, aşa cum fusese dus şi bãtrânul care murise brusc în casa fetelor adormite, cu ceva timp înainte. Viaţa fãrã de moarte se dovedeşte, încã o datã, o iluzie.
Experienţa eroului are însã ca principal efect pornirea unui carusel al amintirilor. Simţul olfactiv, ca factor declanşator, e privilegiat. Mirosul de prunc al primei fete îl poartã pe erou în trecut, când tânãr tatã fiind, dupã ce-şi ţine în braţe una dintre fiice, se duce mai apoi la o gheişã care e dezgustatã de mirosul de prunc pe care Eguchi îl pãstreazã şi îl respinge. Mirosul de flori al alteia îi proiecteazã scena în care le conduce pe fiicele sale la un templu, înainte ca acestea sã se mãrite. Copacii înfloriţi de lângã temple au un parfum ameţitor, care se transferã şi asupra fiicelor eroului. Asemãnarea dintre flori şi femei continuã pentru cã dupã ce fiica sa mezinã naşte primul copil, Eguchi observã cã trupul acesteia e ca o floare:” Chiar dacã în mod natural trupul se schimbase de la fatã la femeie, dacã ar fi existat o umbrã în sufletul ei, nu ar fi putut arãta atât de strãlucitoare ca o floare”.
Avem în acest roman un adevãrat imn al femeii iar figura maternã nu putea lipsi. Eguchi o viseazã pe mama sa, care murise de tuberculozã când el avea doar 17 ani, expectorând sânge, ceea ce face ca roşul draperiilor din camera fetelor adormite sã fie o sugestie complexã pentru inconştientul lui Eguchi… El o imagineazã pe mama sa venind în casa în care îşi duce mireasa, ca şi cum cea care i-a dat viaţã trebuie sã îl încredinţeze celei care îi devine soţie, apoi îşi aminteşte de somnul din copilãrie, la sânul mamei. Femeile din viaţa lui Eguchi sunt toate pline de frumuseţe, de viaţã, dar şi de un mister care rãmâne nedescifrat, în cele din urmã, pentru erou.
Figura centralã a somnului susţine perfect aceastã idee de mister feminin impenetrabil. Marcel Proust scria în Prizoniera: ”Atunci somnul ei îmi apãrea ca o lume miraculoasã şi magicã, de unde se ridica dintr-o datã… mãrturia unui secret pe care nu-l vom înţelege”. Misterul alteritãţii este, în cazul femeii/ femeilor, dublat de puterea seducţiei lor, copleşitoare.
Melancolicã se dovedeşte, desigur, constatarea precaritãţii tuturor fiinţelor, a trecerii grãbite a timpului, a adevãrurilor ultime, cã nu existã tinereţe fãrã bãtrâneţe şi viatã fãrã de moarte… Frumuseţea (femeilor) nu salveazã lumea, dar poate face din viaţa unui bãrbat un moment memorabil, aceasta ar fi concluzia romanului Frumoasele adormite.
