Final, de Fernanda Torres

”Final”, de Fernanda Torres

Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2015
Traducere din portugheză și note de Cristina Bugheanu

Moto: ”Bărbații nu vorbesc, fiecare spune câte o imbecilitate oarecare, râdem, dăm ceva pe gât și gata, a fost o noapte nemaipomenită. Femeile caută mereu o ocazie specială.”

Am acceptat provocarea de lectură simultană 😀 de la Editura Trei – El și Ea sau Ei și Ele – și astăzi vă prezint prima carte a acestui dialog, romanul ”Final” al actriței și scriitoarei din Brazilia Fernanda Torres. Provocarea de mai sus înseamnă, mai pe scurt, lectura concomitentă sau succesivă a două cărți ce tratează aproximativ același subiect – enigma feminină/masculină – spusă, în ”Final”, din perspectivă bărbaților, în ”Femeile care au renunțat la bărbați” (de Karine Lambert), din perspectiva femeilor. Am început cu ”Final” doar pentru simplul motiv că soția mi-a ”furat”-o imediat pe cealaltă, care trebuie astfel să mai aștepte.

Final este un roman ca o telenovelă, construit așadar sub chipul și asemănarea autoarei (care este actriță de teatru, film și televiziune, după cum aflăm din descrierea aflată pe coperta cărții; nu știu dacă și de telenovele). Există multă pasiune, mult patos, multe amestecături de perechi, cupluri și situații, ca să nu mai vorbim de foarte multe personaje, în afara celor cinci bărbați în jurul cărora se construiește povestea, astfel încât nu mai era mult până nu treceam la întocmirea unei schițe cu legăturile, caste sau nu, dintre acestea.

Bărbații aleși de Fernanda Torres fac parte din toate tipologiile sexului masculin, astfel încât, indiferent ce fel de personalitate ar avea cititorul (nu cititoarea!), se va regăsit într-una dintre aceste tipologii sau, dacă nu, măcar și-ar dori să facă parte dintr-una. Cum să nu faci asta, când unul dintre bărbați este macho-ul perfect sau altul este bărbatul fidel soției și principiilor, caracteristică de la care nu se va abate niciodată. Așadar, alăturându-se celorlalți trei – solitarul, dependentul de droguri sau dependentul de Viagra -, este imposibil să nu ne regăsim măcar un pic într-un tipar. De aici, pleacă și Fernanda Torres în construcția romanului său, încercând să descrie mai multe tipologii masculine prin propria lor mărturie.

Cei cinci bărbați – Alvaro, Silvio, Ribeiro, Neto și Ciro – sunt toți la vârsta a treia (sau a patra?) și sunt lăsați înaintea și chiar în timpul morții să își reamintească mare parte din izbânzile tinereții, voluptatea trupească și sufletească a maturității, precum și chinul care apare odată cu ultimele clipe ale vieții. Fiecare dintre ei are tare de personalitate, fiecare dintre ei are ceva regrete cu privire la felul în care și-au trăit viața și dușmănii chiar cu cei care, la început, era prieten și formau o gașcă nemaipomenită.

Având în vedere psihologia fiecărui personaj, la final nu putem să nu ne întrebăm dacă sfârșitul pe care îl au aceștia este meritat. Concluzia este că ”Da”, niciunul nu este scutit de ”beneficiul” morții, chiar dacă sunt și personaje care par cuminți și nu fac atâtea păcate precum altele și ar putea părea că acestea sunt perfecțiunea întruchipată. Să-l luăm ca exemplu pe Neto, care este descris pe coperta a patra drept ”bărbatul rafinat, soțul fidel până la moarte”. Problema este că această fidelitate a lui a fost mult timp înfrânată, iar în ultimele clipe ale vieții, el este transfigurat de această descoperire, a infidelității inconștiente, a păcatului existent în fibra sa. Și ce alege? Sinuciderea.

În rest, lumea bărbaților nu m-a surprins, așa cum poate nu o să le surprindă nici pe femeile care citesc această carte. Prinși într-un carusel continuu, între sex, băutură și, mai târziu, dacă e cazul, responsabilități familiale sau post-conjugale, ei au singurele momente mai răsărite atunci când își spun apăsat păsurile, mai ales când acestea devin corolare bine închegate asupra vieții sau morții, și când iau viața în glumă, pentru că la acestea suntem cei mai buni:

”Mă dor toate, din cele mai felurite motive, toate câte au venit odată cu bătrânețea. Mattos m-a trimis la peste zece specialiști. Unul vrea să îmi opereze cataracta, altul vezica, toți mă îndoapă cu medicamente. Doctorul Rudolf e de părere că venele mele nu mai suportă presiunea sângelui, plănuiește să îmi bage canule în femur și în aortă. Stau liniștit, mă prefac că nu e vorba despre mine. Sunt cam nevrotici medicii ăștia, niște îngâmfați, niște brute. Aș vrea să-l văd pe unul dintre ei înfruntând bisturiul.”

Lumea imaginată astfel de Fernanda Torres este interesantă, mai cu seamă când vorbim de personaje, dar stilul este cam simplist, așa că nu vă va încânta peste măsură. Cu toate acestea, are câteva pasaje foarte bune, preferatele mele fiind acelea în care scriitoarea braziliancă descrie moartea, în feluritele sale forme, și modalitatea în care omul se raportează, conștient fiind, la ultimele clipe ale vieții. Să vedem, în viitorul apropiat, cum este, în contrapondere, lumea femeilor, așa cum a fost imaginată de Karine Lambert în ”Femeile care au renunțat la bărbați”.

Puteți cumpăra cartea: Editura Trei/Libris.ro/Elefant.ro.