„Burnout. Cum să spargi cercul vicios al stresului”, de Emily şi Amelia Nagoski
Editura Litera, colecţia Introspectiv, Bucureşti, 2023
Traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea
A fost o vreme în care, atentă fiind la oamenii care călătoreau în rând cu mine prin viaţă şi pe stradă, vedeam multe feţe pe cât de tinere, pe atât de îngândurate. Mult timp m-am întrebat de ce, refuzând, parcă, să cred că toate tristeţile şi durerile sufletelor nu sunt decât nişte mofturi copilăreşti sau, mai rău, nişte efecte fireşti ale unei societăţi care, prinse în goana nestăvilită după aprecieri şi putere, confundă fiecare clipă cu o picătură dintr-un oarecare elixir psihedelic.
Aşa se face că, o poveste cât se poate de adevărată a început să prindă viaţă chiar sub ochii mei cei prinşi în mrejele unui timp înţesat până la refuz de ştiri şi sloganuri senzaţionale şi alarmante, de suferinţe aducătoare de panică şi deznădejde.
Numele ei este burnout – iar pentru cei mai conştiincioşi în a găsi o traducere cât mai fidelă a tuturor americănismelor care bântuie, neobosite, prin limba română, ea s-ar putea traduce printr-un semnal de alarmă pe care fiecare celulă din noi ni-l trimite atunci când călătoria prin viaţă ne dezechilibrează, orientându-ne către capcana însingurării şi a deznădejdii fără de margini.
Nu ar trebui să ne mai mire, poate, faptul că lupta omului cu stresul cotidian se poate citi pe frunţile şi în privirile tuturor, chiar dacă uneori suntem tentaţi să le mascăm. Căci nu de puţine ori, în spatele unei dorinţe nestăvilite de a pluti printre tainele unor poveşti deja scrise, printre acordurile elegante şi mesajele unor muzici deopotrivă uşoare şi grele, sau printre imaginile şi culorile de dincolo de ecrane se află, de fapt, o dorinţă de a evada. Iar din acel moment, viaţa noastră va începe să se rescrie, cu toate bucuriile şi neplăcerile ei.
La început, drumul se va arăta, poate, anevoios, dat fiind efortul minţii şi al inimii de a se interconecta şi de a răspunde, în acelaşi timp, la diversele strigăte venite dinspre un fizic tot atât de epuizat. Dar pe măsură ce această împreună-lucrare va începe să fie privită drept un proces firesc al călătoriei noastre prin această lume, ochii ni se vor deschide până la adânci bătrâneţi. Şi astfel, fără să prindem prea bine de veste, vom devemi purtători cu acte în regulă ai acelor ochelari cu lentile viu colorate, prin care fiecare situaţie dificilă se va dezvălui drept o potenţială treaptă către acea înţelepciune menită să ne umple viaţa de sens.
Scăldaţi în razele ei binefecătătoare vom înţelege că adevărata vindecare a traumelor şi suferinţelor se aseamănă, în foarte mare măsură, cu un exerciţiu minuţios de transformare a preocupărilor şi ideilor în opere de artă. Ceea ce diferă, cu siguranţă, este faptul că, departe de zgomotele năucitoare ale lumii dezlănţuite, fiecare om este deopotrivă mânuitor şi spectator activ al cuvintelor, al gesturilor, al sunetelor şi al culorilor reunite în această fascinantă poveste în care totul este posibil şi permis. De noi depinde, în consecinţă, să înţelegem că viaţa nu ar trebui să însemne doar o goană haotică şi utopică după aurul deopotrivă provocator şi trecător al succeselor răsunătoare, fără de care rostul nostru pe acest pământ ar fi, parcă, lipsit de însemnătate. Ceea ce se ascunde, însă, în spatele tuturor experienţelor care ne prind pe toţi în hora de foc a stresului este, de fapt, un efect al renunţării noastre încăpăţânate de a ne conecta, fie chiar şi pentru o clipă, la ritmurile şi vibraţiile interioare.
Dar ca în orice poveste care îşi strigă, parcă, dorinţa de a avea un deznodământ fericit, aceleaşi ecouri ale glasului ascuns dincolo de trup ne vor vesti că a venit momentul să ne îngăduim să fim, să privim, să ascultăm, să respirăm, să descoprim fiecare crâmpei al lumii în care am fost meniţi să ne naştem ca pe un loc sigur, ca pe o şcoală în care, petrecând mai mult de doisprezece ani, vom transforma fiecare secundă într-o lecţie preţioasă.
Iar de vom fi, poate, tentaţi, să tresărim cu teamă şi chiar cu neîncredere în faţa acestor adevăruri, nu ne-ar prinde, poate, rău să aflăm că, de fapt, nu suntem singuri în această interminabilă aventură. Căci în vreme ce ideea de creştere şi împlinire personală este adesea aruncată sub vălul negru al neatenţiei, al vitezei sau chiar al neputinţei de a reordona statornicele idei preconcepute, din lume se fac auzite voci puternice, la care te poţi cu uşurinţă conecta, printr-un simplu click pe o oarecare pagină virtuală sau prin orientarea privirii dincolo de coperţile cărţilor. Tâlcuind diversele ştiinţe pe înţelesul nostru, fiecare dintre aceste prezenţa ne va lua parcă de mână şi ne va îndemna să plonjăm, fără teamă, pe tărâmul viselor cu ochi deschişi, sub a căror blândă şi hrănitoare lumină vom învăţa să tranformăm fiecare suferinţă într-o oglindă care, în magia ei, ne îngăduie să ne reconectăm cu înţelegere şi grijă la spiritele vulnerabile din şi de lângă noi.
Şi astfel, departe de a acuza o copilărească durere în cot sau chiar a sfida normele unei lumi care crede şi susţine că epuizarea trebuie ridicată la rang de mare virtute, vom înţelege că, de fapt, adevărata viaţă se naşte atunci când, ieşind senini din arena leilor şi hienelor cu priviri curioase şi tăioase, vom îndrepta fruntea, gândurile şi inima spre un tunel. Lung şi parcă fără de sfârşit, acesta se arată dăltuit din pietrele reci şi lipsite de culoare din străfundul cărora fiecare vis nedus la îndeplinire, fiecare durere trecută cu vederea sau chiar fiecare strigăt neascultat al unui corp care, uneori, începe să mai spună şi Nu, caută să ne ţină în loc. Dar înaintea tuturor acestor zbateri ale unui spirit care, neţinând cont de vârsta biologică, începe să îşi ţeasă pânza cu fire din lacrimi şi strigăte deznădăjduite, se va afla, întotdeauna o lumină. Mai plăpândă sau mai puternică, fără, însă a ne orbi, ea va dăinui veşnic, scăldată fiind în seninul dragostei, al compasiunii şi al recunoştinţei pentru ceea ce suntem, pentru fiecare clipă din timpul ce ni s-a dat:
Când eşti rea cu tine, dispreţuitoare şi mustrătoare, nu faci decât să creşti răutatea din lume. Când eşti bună şi plină de compasiune cu tine însăţi, sporeşti bunătatea şi compaisunea din lume. A simţi compasiune fată de tine însăţi, a nu te complace şi a nu-ţi plânge de milă, ci a fi blândă este (…) cel mai important lucru pe care-l poţi face pentru a schimba lumea în bine. Dacă tu nu eşti liberă, nici noi nu putem fi pe deplin libere, aşa că trebuie să colaborăm pentru a crea această libertate pentru toată lumea (…) Lumea nu trebuie să se schimbe înainte să ne aplecăm asupra experienţelor noastre cu înţelegere şi compasiune. Iar când o facem, acest fapt în sine este o revoluţie (p.311).
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Cărturești.ro.
Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.burnoutbook.net/, https://www.amazon.com/.
