Femeia sfâșiată, de Simone de Beauvoir

”Femeia sfâșiată”, de Simone de Beauvoir

Editura Humanitas Fiction, Colecția ”Raftul Denisei”, București, 2014
Traducere din franceză de Anca Milu-Vaidesegan

Moto: ”Tinerețea este ceea ce italienii numesc atât de frumos: stamina. Seva, focul, care te face să iubești și să creezi. Dacă pierzi asta, ai pierdut totul.”

Opera lui Simone de Beauvoir e ca un vin bun, devine din ce în ce mai bună pe măsură ce trece timpul de la publicare, ba, mai mult, rămâne la fel de actuală, chiar dacă vorbim de cărți scrise acum mai bine de 50 de ani. Nu mai citisem de ceva timp Simone de Beauvoir (de la ”Toți oamenii sunt muritori” din Colecțiile Cotidianul) și am fost atras imediat de frumoasa copertă imaginată de cei de la Humanitas Fiction pentru noua ediție a nuvelelor din ”Femeia sfâșiată”, dar și de povestea din acestea: criza existențială feminină.

De altfel, am tot scris când am recenzat pe aici cărți că e greu de înțeles în ce constă misterul feminin, dacă acesta există, cum reacționează femeia în diferite circumstanțe. Și am scris-o mai ales atunci când am recenzat cărți scrise de femei, pentru că acestea ar trebui să conțină un altfel de mesaj, să răspundă la anumite întrebări pe care noi, bărbații, ni le punem. Iar Simone de Beauvoir e răspunsul: vorbind numai de două nuvele din cele trei ale volumului, ea ne răspunde la două întrebări esențiale: Cum se simte femeia când îmbătrânește? Cum se simte femeia când este înșelată?

”Vârsta discreției”, prima dintre nuvele, se concentrează pe femeia îmbătrânită, femeia înstrăinată, și aduce mult cu unul dintre succesele cinematografiei europene recente, ”Amour”-ul lui Haneke. Aceeași atmosferă tristă, aceleați gânduri spuse sau nespuse despre procesul îmbătrânirii ireversibile. Până la urmă, nu îmbătrânirea ne ucide din punct de vedere psihic, ci intrarea într-o etapă a vieții când nimic nu ne mai mulțumește, când totul este plat și monoton și abandonăm treptat orice dorință de schimbare, când ”vâna” nu mai există și facem zilnic aceleași lucruri în virtutea obișnuinței, nu a pasiunii.

Pornind de la o simplă ceartă (Philippe, fiul Ei și al lui André, vrea să renunțe la studii și la viața viitoare de cercetător, în favoarea unei viitoare afaceri împreună cu socrul său), care ar fi trebuit încheiată delicat, cu discuții și nu cu despărțire, eroina noastră se înstrăinează treptat de tot ceea ce o înconjoară, de la propriile cărți, trecând prin prieteni, până la copil, noră și soț, respingând sau negând orice influență exterioară. Eu personal așa văd bătrânețea, cel puțin pe cea din jurul meu, ca o închistare în propriile obișnuințe, eventual dublată de o răfuială cu everybody, cu complacerea într-o stare care nu mai aduce nimic nou, dar nici nu schimbă ceea ce este vechi.

Totuși, personajul feminin din ”Vârsta discreției” este inteligent și, prin urmare, conștient de propria stare de decădere. Reflectează des la ceea ce i se întâmplă și reușește uneori să se redreseze, ceea ce, desigur, puțini bătrâni o fac (de altfel, sintagma aceasta, ”bătrâni”, nu se referă în acest caz la vârsta fizică, ci la cea psihologică):

„Ne-am confundat din nou în tăcere. Avea oare aceasta să se instaleze definitiv între noi? Un cuplu care continuă pentru că a început, nu că ar exista un alt motiv: asta avea să fie devenirea noastră? Să petrecem încă cincisprezece, douăzeci de ani, fără reproșuri deosebite, fără animozități, dar fiecare cu ale sale, absorbit de propriile-i probleme, rumegându-și eșecul personal, orice vorbă fiind de prisos? Începusem să duce o existență în contratimp. La Paris eu eram veselă, el posomorât. Acum, când devenisem eu posomorâtă, mă enerva veselia lui.”

Trecând peste scurta nuvelă ”Monolog” (care nu m-a impresionat, nu îmi place maniera asta de a face proză, fără semne de punctuație, un monolog lung care m-a făcut să fiu mai atent la înțelegerea frazelor, decât la înțelegerea mesajului), ajungem la cel mai puternic text al volumului și cea care dă titlul acestuia, ”Femeia sfâșiată”. Patruzeci și patru de ani. Douăzeci de ani de căsnicie. Două fete mari, deja la casa lor. O carieră importantă pentru el, pe care ea a susținut-o cât a putut, mai ales că a fost convenția lor ca ea să rămână casnică, pentru a avea grijă de fete și de toate cele necesare. O fericire ce pare perpetuă.

Construită în forma unui jurnal, nuvela ”Femeia sfâșiată” este strigătul deznădăjduit al unei femei a cărei viață s-a întors, neașteptat, cu fundul în sus. Înșelată de mai mulți ani de soțul ei (lucru pe care îl află din senin, mărturisit de el), ea se simte dintr-o dată pierdută, iar viitorul nu sună deloc promițător (de altfel, mi-a trecut deseori prin minte că următorul pas este sinuciderea). Dacă fericirea, cum spunea, părea perpetuă, se năruie imediat: fetele au plecat deja de ceva timp și, deși o sprijină tacit pe mamă, nu mai pot interveni într-o relație care li se pare, dintr-o dată, străină; nu are o slujbă și nici un viitor precis, lăsându-și viața de ceva timp pe umerii soțului; prietenii se restrâng; soțul vreo o dublă-coabitare, pe care ea inițial o acceptă, pentru ca treptat gelozia, invidia, sensibilitatea să se instaleze în gândurile sale:

”Eu nu sunt o mamă care să fie mințită; nu sunt o femeie care să fie mințită. Mândrie prostească. Toate femeile se cred deosebite; toate cred că anumite lucruri nu li se pot întâmpla lor, dar toate se înșală.”

O întreagă tragedie este toată această poveste pentru personajul feminin imaginat de Simone de Beauvoir. Dacă bărbații care înșeală nu au găsit răspunsul cu privire la sentimentele iscate de acțiunile lor, aici îl găsesc, ba chiar vor fi probabil devastați (dacă au, la rândul lor, sentimente): suferința este cumplită, chiar dacă prima senzație este de indiferență asociată cu sentimentul de a nu pierde persoana iubită; cu fiecare moment care trece, dorința de a comunica cu persoana iubită, de a afla amănunte despre plecarea treptată din viața sa, se suprapune cu chinul de a rămâne calmă, cu dorința de a reproșa clipele petrecute cu cealaltă, de a lupta într-o formă sau alta cu fantomele prezentului. (”Trebuie să învăț să mă controlez, să mă observ, dar asta nu se potrivește deloc felului meu de a fi! Eram spontană, transparentă și senină, iar acum am sufletul neliniștit și plin de ranchiună.”) În același timp, el devine din ce în ce mai detașat nu din cauza disperării soției, ci din cauză că a luat deja o hotărâre cu privire la viitor.

O carte splendidă, care mi-a adus aminte că, prin bibliotecă, mai am câteva cărți Simone de Beauvoir, o autoare care a rămas proaspătă, care a adus în discuție în volumele sale adevăruri general valabile, a discutat despre sentimente și fapte mereu actuale, suficient de profund pentru a părea reale și suficient de sincer pentru a fi simțite ca fiind cu adevărat trăite.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Elefant.ro/Libris.ro.