”Anul mutilat”, de Cristina Eșianu
Editura Paralela 45, Colecția Avanpost. Proză, Pitești, 2019
”Știu că uneori e necesar să uiți tot ce-ai trăit. Dar nu reușesc.” (pag. 48)
Citind despre autoarea acestei cărți, Cristina Eșianu, mi-am dat seama că personajul principal feminin din ”Anul mutilat” este construit, pe undeva, după chipul și asemănarea sa: au pasiuni și preocupări comune, sunt aflate undeva după vârsta de 40 de ani, sunt revenite în țară după mai mulți ani petrecuți în străinătate, mulți dintre ei în Canada. Desigur, nu vom ști poate niciodată dacă eroina din această proză este chiar alter-ego-ul scriitoarei, dar impresia inițială rămâne.
”Anul mutilat” este, probabil, 2018, după cum vom descoperi în mici indicii presărate în interiorul textelor. În același timp, anul mutilat poate fi și anul când naratoarea își simte pentru prima oară vârsta, acel an în care bolile specifice vârstei a doua încep să lase urme vizibile pe chip și în interiorul corpului, iar cel aflat în această situație trebuie să facă ceva să le trateze și să le prevină pe următoarele. Este momentul când faci retrospective, când te separi de trecut, când vezi fericirea și speranța doar în ochii celor tineri.
După șapte ani de peregrinări, revenită acasă, se readaptează cu greu la viața din țară și la problemele încă existente, pentru că perioada de tranziție de la noi nu s-a terminat niciodată. Lucrează într-un bar și este un bun observator al vieții și al oamenilor, descriind cu acuratețe lumea nebună a tranziției. În același timp, ”Anul mutilat” este și o poveste sinceră despre comunism, despre acea perioadă neagră a României, pe care naratoarea o descrie în nuanțele ei cele adevărate, fără să recurgă niciun moment la îndulcirea unor momente sau situații. Nici nu ar fi de dorit, pentru că există, desigur, o evoluție, dar e nevoie ca generațiile tinere, cum este fiul ei, să cunoască adevărul, indiferent de cât de greu sau de bine o duc în prezent:
”Lumea lui e totuși mai bună decât a fost a mea, lumea mea de om tânăr cu activiști de partid, torționari, granițe închise, o singură limbă oficială de lemn, cultul personalității deșănțat, educatori tâmpiți care turnau la Securitate și aplicau fără să ezite pedepse corporale, o lume de scelerați.” (pag. 26)
Dincolo de observațiile din trecut și din prezent, avem câteva personaje emblematice, ce par construite ”din joacă” – T., băiatul naratoarei, este un adolescent ce seamănă foarte bine cu Kurt Cobain, ”tatăl” este Gellu Naum, ”sora” sa este Herta Muller, ”fratele” ei este Leonard Cohen –, toate aceste asemănări fiind însă doar niște subterfugii pentru a înțelege mai bine personajul central și micile sale plăceri culturale. Desigur, băiatul (așa cum este și ”fostul soț”) reprezintă un personaj important, pentru că relația cu un adolescent este mereu problematică și fiecare părinte caută cumva să-și înțeleagă și să se apropie de copil la această vârstă.
În esență, cartea Cristinei Eșianu este mai puțin un roman, cât un eseu, un amestec de gânduri și sentimente așternute pe hârtie, în speranța ca, undeva, să se întrezărească o concluzie, un început de fericire. Personajul principal își face bilanțuri, 225 de bilanțuri, în propoziții scurte, directe, dure chiar, spuse cu patos și, ce e important, cu sens. Ea nu și-a găsit niciunde locul, nici în străinătate, nici în țară, și pare să nu-și trăit niciodată cum trebuie clipele de fericire, iar această carte-eseu este mărturisirea ei, este confesiunea ei.
”Înoți într-o mare rece și învolburată când ajungi la jumătatea vieții. Ai lăsat în urmă mult balast, utopii amoroase, decorări de apartamente, conflicte cu părinții educați în comunism, divorțuri și prietenii. Ai văzut toate scârboșeniile de pe glob, minciunile pe care ți le-ai tot repetat au ținut poate până spre patruzeci de ani, apoi te-ai întâlnit cu tine ăla care ești și nu-i nimeni de vină dacă nu-ți place ce-ai găsit.” (pag. 102-103)
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: Edituraparalela45.ro)
