”Trei săptămâni în Anzi”, de Marius Chivu
Editura Humanitas, București, 2016
Motto: ”Îmi displace să mă simt ca acasă atunci când călătoresc.” (G.B. Shaw citat de Marius Chivu, pag. 231)
M-am îndrăgostit de această carte în chiar primul moment când mi-a căzut în mână: în primul rând, pentru că sunt un călător entuziast, călătoriile fiind pe primul loc în topul hobby-urilor mele, în al doilea rând, pentru că textul este însoțit de fotografii frumoase, făcute chiar de către autor, iar prezentarea grafică a volumului este de excepție, în al treilea rând, pentru că este vorba despre Peru și Machu Picchu, un loc de basm, unul dintre locurile pe care mi-aș dori să le văd neapărat în această viață. În plus, au mai apărut suficiente argumente după ce am citit cu atenție volumul, unele dintre acestea urmând să vi le prezint în continuare.
După aventura din Himalaya (care a făcut obiectul unei cărți apărute în 2012), Marius Chivu pleacă împreună cu prietenul său M., pe numele său complet Marius Rădoi, într-o nouă aventură spre un ținut exotic, spre Peru. Farmecul acestei aventuri nu este dat numai de către locul unde se află, deși Peru e considerat undeva spre capătul lumii, cel puțin dacă te gândești la distanță, ci și de faptul că ei nu sunt turiști obișnuiți, ci călători adevărați: nu au mers prin intermediul unei agenții de turism (poate doar biletele de avion dus-întors le-au rezervat online), nu au închiriat nicio cameră de hotel sau vreo mașină sau biletele de avion de la distanță, ci au realizat totul de la fața locului, nu și-au luat telefoanele cu ei, fiindu-le astfel imposibil să folosească aplicații precum Waze, Google Maps sau Booking.com. Decizia lor, anunțată de la primele pagini, a fost să se descurce pe cont propriu, prin inspirație, câteva surse de la fața locului, negocieri, discuții amabile cu localnicii (mai ales că M. este un bun vorbitor de spaniolă, iar pe parcursul călătoriei s-a dovedit că se descurcă de minune în orice situație, obținând cele mai bune și ieftine locuri de cazare și mâncare).
În plus, Marius Chivu consideră că un călător adevărat trebuie să plece la drum cu câteva ținte sigure, dar fără să se folosească la fața locului de toate minunile tehnologiei, în caz contrar pierzându-se o parte din farmecul locului, dar și întâlnirile amicale și interacțiunile autentice cu localnicii, locuri minunate, dar care nu sunt pe nicio hartă digitală etc. De altfel, chiar dacă și eu fac abuz uneori de tehnologie, programându-mi cu minuțiozitate călătoriile (dar scuza este că am un concediu scurt și încerc să evit surprizele), am întâlnit această dezbatele și în alte cărți sau în mediul online, unde se face distincția între turist, înarmat cu TripAdvisor, Google Maps și GPS, și călător, cel care evită aglomerația și caută să descopere farmecul unui loc tocmai prin integrarea în viața socială a ”cetății”:
”Dacă ești dispus să călătorești cu adevărat nu ai nevoie de hărți online și de aplicații la purtător pentru cazare-transport-bagaje-vreme-mâncare-securitate-schimb-valutar-evidență-cheltuieli. Lumea tehnologică în care trăim îți pune acum la dispoziție aplicații peste aplicații, ca și cum ai pleca într-o călătorie în jurul planetelor, nu printre oameni. Ți se induce nevoia de cât mai multe cârje tehnologice, când tot ce trebuie să faci e să-ți miști picioarele și să-ți folosești mintea. Oamenii au călătorie și au făcut marile descoperiri înainte de epoca digitală, folosind busole, hărți incomplete și propriile simțuri. Și ce plăcere să folosești o hartă de hârtie! Fragilitatea ei, gestul amplu al desfășurării, punerea degetului pe un punct minuscul și exercițiul imaginației de a estima distanțele, de a completa tot ce nu se vede, de a ”întrevedea” geografia reală, apoi momentul în care, ajuns în cele din urmă la destinație, locul căutat își etalează dimensiunile, întotdeauna surprinzătoare, sub privirea ta entuziastă! Acolo unde altădată ar fi apărut sintagma hic sunt leones, acum apar doar niște pixeli incerți, semnul neantului digital. Hărțile on/offline și GSP-ul transformă lumea într-o simulare a călătoriei și, cel mai rău, te fac dependent de capriciile tehnologiei, îți distrag atenția de la semne, te transformă într-un analfabet geografic. Ca să pleci la drum nu ai nevoie de aplicații, ai nevoie de aplecare.” (pag. 120-122)
Marius și M. (tot Marius) au plecat așadar la drum, într-o aventură nemaipomenită. Telefonul a fost lăsat acasă și totul pare mai autentic, mai uman, mai peruan, de vreme ce cei doi dorm pe unde apucă (la hosteluri sau la cort, în casele localnicilor sau în autocar), merg zeci de kilometri pe jos, spre celebrul Machu Picchu (care, apropos, se citește ”maciu pic-ciu”), luând calea mai lungă, mai puțin dezvoltată și, de aceea, mai puțin turistică, mestecă frunze de coca, mănâncă supă de alpaca și kilograme întregi de cartofi de toate felurile, fructe cu denumiri ciudate, ratând însă un prânz din tradiționalul porcușor de Guineea, aici mâncare de bază sub numele de cuy. Trec prin locuri pe care le cunoaștem doar din istoriile incașe, în vogă în anii 1990, când citeam cărți despre El Dorado-ul din Peru, în orașe precum Lima sau Cuzco, în forme de relief complet diferite, de la deșert la munți de mii de metri, de la plaje generoase, preferate demult de actorii de la Hollywood, până la ghețari sau izvorul cel mai îndepărtat la Amazonului.
Această călătorie frumoasă impresionează prin acuratețe și atenția pentru detalii, fiecare zi fiind descrisă cu lux de amănunte, de la momentul în care cei doi se trezesc (aproape mereu la primele ore ale dimineții) până la somnul de seară, trecând prin vizitele de la muzee, piețe sau monumente istorice, mesele savuroase și întâlnirile cu alți excursioniști și mai ales cu localnicii. În plus, Marius Chivu aduce o mulțime de informații esențiale cu privire la drum, dar și istorice și geografice, deschizând paranteze cu privire la lucruri inedite precum Imperiul Soarelui, Orașul pierdut-Machu Picchu, Istoria cartofului sau Hemingway și stațiunea Cabo Blanco. Oamenii însă sunt cei mai importanți aici, toate descrierile vieții obișnuite dau senzația de autenticitate și de simplitate, peruanii sunt oameni care păstrează tradițiile de sute de ani, trăiesc în condiții grele și reușesc să supraviețuiască în ciuda acestor condiții, adaptându-se atât acestora, cât și numărului din ce în ce mai mare de turiști:
”Sub soarele amiezei, bărbații muncesc în tăcere cu gesturi lente. E emoționantă strădania lor de a-și ridica o casă tocmai aici, la altitudinea asta, în bătaia tuturor vânturilor, la două ore distanță de urcat/coborât muntele până la cea mai apropiată așezare omenească. E ceva mitic în aceste prime gesturi ale lor și îi admir pentru munca dificilă la care se înhamă, căci va veni în curând iarna și vor trebui să abandoneze lucrul pentru o vreme, și cine știe când vor termina construcția. Femeia mai în vârstă ia toporul și coboară printre stânci, de unde se întoarce cu un braț de tulpini de bambus uscate pe care începe să le despice cu un cuțit, lovindu-l ușor cu muchia toporului. Din măduva tulpinii scoate, scormonind cu degetul, niște viermi cărnoși pe care îi adună într-o pungă: spre seară îi vor mânca prăjiți pe tabla așezată între doi bolovani sub care fata tocmai aprinde focul. În curând i se alătură mamei soacre căutând viermii ascunși în măduva bambusului. Mai devreme alăptase o fetiță de doar două luni, care acum doarme învelită într-o păturică, la umbră, sub o polată unde se odihnește un măgar.” (pag. 95-96)
Marius Chivu își exprimă, la un moment dat, regretul că nu a văzut chiar tot ce și-a propus (îi lipsește de pe listă liniile de la Nazca, Tititcaca sau Iquitos), dar mă bucur că volumul s-a terminat cu un ”va urma”. Chiar cu aceste lipsuri de locuri, asumate de autor, volumul ”Trei săptămâni în Anzi” merită să fie răsfoit, citit cu atenție și pus undeva în bibliotecă unde se regăsesc cărțile cu planuri pentru călătoriile viitoare. Informațiile de aici sunt esențiale pentru un călător adevărat, de la harta spre Machu Picchu până la descrierile locurilor de cazare, de la informații istorice pentru fiecare colțișor vizitat până la sfaturi privind echipamentul și mâncarea tradițională. Plus excepționalele imagini fotografiate de Marius Chivu, multe dintre ele zugrăvind nu locurile turistice, ci viața simplă, autentică.
1 comment