Fanaticii: portretele a zece oameni cu vocaţie, de Vlad Mixich
Editura Humanitas, Colectia „Seria Premiul Milan Kundera”, Bucuresti, 2011
Când am zărit cartea lui Vlad Mixich pe raftul unei librării, gândul m-a dus imediat la “Cum să lecuieşti un fanatic”, volumul de eseuri al lui Amos Oz, apărut tot la Humanitas, cu care seamănă din perspectiva formatului şi a copertei. Întrucât am îndrăgit cartea lui Oz, m-am decis să citesc şi “Fanaticii” lui Mixich. Şi mi-a plăcut la fel de mult…
Asemănările se opresc însă aici. Dacă Amos Oz oferă ca soluţii pentru tratarea şi recuperarea fanaticilor religioşi din Orientul Mijlociu vocea raţiunii şi simţul umorului, pentru flacăra pasiunii de care sunt cuprinşi “fanaticii” români pe care îi disecă doctorul Vlad Mixich (nu e o figură de stil, autorul a absolvit şi a practicat medicina, înainte de a se dedica pe deplin “puterii curative a cuvintelor”, cum o spune chiar el) nu există vreun leac. Chiar dacă multora dintre ei simţul umorului nu pare să le fie deloc străin…
“Fanaticii” lui Mixich“ trăiesc cu ideea că lucrurile se pot schimba, cu dorinţa de a învinge societatea aşa cum e acum şi de a o impinge pe un alt drum. Toţi cei care au mişcat o rotiţă în lume au un anume fanatism. Uneori e bine, alteori, nu”, după cum remarcă mama celei care spune “Nu sunt singură. Însă nu suntem încă destui” şi al cărei portret încheie galeria de personaje a acestei cărţi: Monica Macovei.
Fanaticii unui proiect – bun sau rău – sunt, cel mai adesea, greu de suportat de către cei din jurul lor tocmai pentru că nu sunt dispuşi la compromisuri, nici măcar la compromisuri raţionale. “Nu am fost rezonabil, dar am schimbat ceva” explică Raed Arafat. De altfel, ce avea să se întâmple la început de 2012 cu creatorul SMURD, cum a acţionat şi a reacţionat el în acel context dificil sunt lucruri perfect predictibile pentru cititorul acestei cărţi.
Portretele realizate de Vlad Mixich au adâncime. Şi multe nuanţe. Jurnalistul nu se mărgineşte să-i intervieveze pe protagonişti, ci discută pe-ndelete cu ei şi cu cei apropiaţi lor (colaboratori, rude, prieteni), îi urmăreşte pe traseul lor de-o viaţă şi de-o zi, îi studiază din toate unghiurile din care este lăsat să-i observe. Din acest demers subtil, care refuză comoditatea zgârierii la suprafaţa lucrurilor, rezultă poveşti adevărate. “Iar cele mai bune poveşti sunt, fir-ar să fie, cele adevărate. Pentru că arată şi lumina, şi întunericul din viaţa cuiva”, observă chiar autorul.
Apropo de lumină şi întuneric, există praguri, mai mult sau mai puţin subtile, de la care fanatismul îşi pierde valenţele pozitive şi se transformă într-o rătăcire individuală sau într-un joc periculos pentru societate. Se întâmplă “atunci când începi să crezi că faci mai mult decât faci şi că eşti mai mult decât eşti”. O spune Mixich când abordează cazul lui Dan Puric, actorul talentat devenit brusc “ortodoxul îmbisericit mărturisitor” care fascinează mulţimile.
Cred însă că merită să enumăr titlurile tuturor celor zece poveşti din care este alcătuită cartea:
- Marcel Iureş: omul care tace
- Povestea curajosului domn Florescu
- Bătălia pentru Colegiul 9
- Mihai Ghyka răspunde la o întrebare dificilă
- Îngerii lui Dinescu
- Secretul Cristinei Neagu
- Convertirea lui Dan Puric
- Fantoma care bântuie la Institutul Cantacuzino
- Fanaticul: Raed Arafat
- Singurătatea Monicăi Macovei.
Sunt zece poveşti de nota zece, care, fiind ţesute deopotrivă cu talent jurnalistic şi migală, izbutesc să-i ofere cititorului o imagine vie, needitată, a eroilor – pozitivi ori negativi – ai zilelor noastre, şi a războiului lor de uzură cu sistemul căruia au fan(t)a(s)tica încăpăţânare de a nu i se supune.
1 comment