Fals jurnal de căpşunar, de Mirel Bănică

“Fals jurnal de căpşunar”, de Mirel Bănică
Editura Institutul European, Iaşi, 2010

Am citit cartea lui Mirel Bănică având drept „circumstanţe atenuante” două lucruri: în primul rând, l-am cunoscut personal, l-am apreciat drept coautor al cărţii „Enervări sau Despre bucuria de a trăi în România”, iar în al doilea rând, aflasem unele amănunte ale periplului său prin Elveţia de la prietenul nostru comun, Codruţ Constantinescu (editor ale acestui site, printre altele). Plecam astfel la lecturarea unei cărţi despre care ştiam câteva amănunte, lucru care poate cauza şi poate determina o lectură şi o recenzie mai subiective decât altele.

Jurnalul lui Mirel Bănică are o amploare deosebită, prin faptul că, deşi autorul este încă tânăr, are în vedere o perioadă destul de lungă, de aproape zece ani (1998-2007), şi experienţe destul de profunde: viaţa unui student/masterand/doctorand român prin Occident, o perioadă în care Mirel Bănică trece prin Elveţia, Bucureşti (chiar şi un periplu de câteva luni ca militar cu termen redus), din nou în Elveţia şi, în sfârşit, în Canada.

Experienţe foarte interesante pentru cititorul român, care v-a afla că nimic nu este simplu în lumea aceasta, că şi pentru cei câţiva zeci sau sute de franci elveţieni trebuie sa munceşti din greu, că nici în Canada căminele de studenţi nu sunt cu mult mai frumoase şi mai primitoare decât cele din Regie sau Grozăveşti, că rasismul şi naţionalismul sunt la ele acasă inclusiv într-una dintre ţările percepute ca fiind cele mai civilizate, cum ar fi Elveţia. Şi, mai presus de toate, că, pentru un om ca autorul Mirel Bănică, dorul de casă este sufocant şi că sunt momente în care nimic nu îl poate împiedica să îşi strige sus şi tare crezul că locul său este „acasă”.

Nu sunt puţine paginile care ne-au atras atenţia şi ele fac parte din întregul proces al zbaterii studentului român de a reuşi în Occident. Motivul este că Mirel Bănică nu a fost altceva decât un student tipic, care venea dintr-o ţară săracă, puţin dezvoltată (cel puţin în raport de ţara în care studia), care dorea sa înveţe şi să primescă o diplomă, iar în paralel să supravieţuiască şi să câştige, dacă se poate, şi puţini bani pentru a-i trimite în ţară. Tipic românesc, nu? „Bani munciţi la sânge prin bucătării, birouri de bancă sau grădini particulare, bani pe care nu i-aş fi putut câştiga niciodată în România în aceeaşi perioadă de timp, au plecat în buzunarul unui bătrân care s-a pomenit cu o garsonieră căzută din cer, moştenită pe neaşteptate. O idee nu-mi dă pace: colegii mei occidentali din Geneva erau acolo să se instruiască, să aibă un CV mai bun, o bază mai bună de plecare în carieră. Noi, românii, stăteam cu un ochi la întoarcerea acasă şi la buzunarele goale, iar cu celălalt la biroul de plasare al universităţii unde se afişau ofertele de lucru”. (9 septembrie 1999)

Diferenţele faţă de România se văd la tot pasul, deşi nu sunt rare momentele în care dorul de ţară este pregnant sau lacrimile apar pe faţa autorului când un lucru minor îi aduce aminte de România. Chiar din primele pagini, aflat în Elveţia, ţara în care totul se doreşte şi pe alocuri chiar este perfect, Mirel Bănică descrie, prin amănunte poate lipsite de importanţă şi intrate în cotidian pentru un elveţian, felul în care se primeşte poşta şi, mai ales, plicurile din România: „Trebuie să priveşti cu atenţie un plic sosit prin poşta din România ca să-ţi dai seama cum „merg lucrurile” acolo. În marea majoritate a cazurilor, este murdar, cu colţuri rupte, mototolit. Imaginea ţării concentrată pe câţiva centimetri pătraţi. Poşta elveţiană l-a ambalat într-un plastic transparent, însoţit de o scurtă scrisoare în care îşi cere scuze pentru starea în care se află acesta, spunând şi că nu are nicio responsabilitate în deteriorarea plicului… Chiar aşa, sunt ei responsabili pentru ce ni se întâmplă nouă?” (26 iunie 1998)

Istoria meseriilor lui Mirel Bănică în Elveţia este cu adevărat impresionantă. Pe rând, este chelner, profesor, grădinar, îngrijitor, om responsabil cu curăţenia sau vânzător. Nimic nu este lăsat deoparte, niciun amănunt prea picant, niciunul prea sincer, toate sunt dezvăluite, doar o impresie vagă că autorul nu şi-a făcut deloc prieteni adevăraţi în toată această experienţă, doar amici şi personaje cu totul întâmplătoare, ce sunt descrise numai din perspectiva pură a „exilului” românesc, al studentului care trece prin experienţa universităţii occidentale fără dorinţa de a-şi construi o viaţă în acel loc, ci pentru a-şi construi o viaţă în propria ţară. Concluzia nu este deloc lăsată la voia întâmplării: “Brusc, am sentimentul că ceea ce m-a format cu adevărat în Occident nu a fost Universitatea ci suma, unitatea tuturor acestor experienţe de muncă, de la olar la profesor de istorie la colegiu. Plus încă ceva greu de prins în cuvinte: ideea că astfel am învăţat să fiu discret, tăcut, “supus”. Calităţi minore, necesare supravieţuirii imediate. De sclav, aş putea spune dacă aş fi răutăcios cu mine însumi. În acelaşi timp, ele te fac să te simţi puternic prin sentimentul extraordinar de libertate interioară pe care-l generează. Ceva ce nu va fi înţeles niciodată acasă – a se vedea dispreţul stupid din mass-media românească faţă de orice specie de căpşunar.” (10 august 2004)

Impresiile din Canada sunt mult mai sumbre şi mult mai pesimieste decât cele din Elveţia: căminele studenţeşti seamănă cu cele româneşti, muzica este deseori dată la maxim fără scuze şi fără probleme, iar iarna canadiană este pur şi simplu dură şi foarte grea. Mirel Bănică este, de această dată, deznădăjduit şi nici măcar nu mai încearcă să caute un job, stă întreaga zi în biblioteca călduroasă, dorindu-şi să treacă mai repede timpul pentru a se întoarce înapoi acasă, momente în care dorul de ţară se simte cel mai tare: „Mi se face brusc dor de un chef jegos de cămin studenţesc de la începutul anilor ’90, ani extrem de liberi, când putea întreprinde cam orice prin campus-uri, că nu degeaba studenţii “făcuseră” Revoluţia. Ni se servea jumătate de portocală la masa de prânz, luxul suprem în acel timp. Un chef (bairam) adevărat, cu casete derulate pe creion pentru a nu consuma bateria de la casetofon, fete simple, dar frumoase, care spuneau da rapid fără a visa la o plimbare cu BMW-ul; linoleum lipicios din cauza berii vărsate pe el, patiserii cumpărate la kilogram. Nu aş fi crezut că voi ajunge să regret într-o bună zi timpul acela de rahat, dar în care eram cu toţii atât de vii, de adevăraţi, de inocenţi. Ce s-a ales de noi? Cariere, rătăciri diverse, “normalitate”. (5 august 2003)

Jurnalul lui Mirel Bănică este un jurnal de tranziţie. Pe de o parte, este posibil şi probabil ca tema „studentului român” aflat în Occident (sau în America de Nord, cum se precizează pe coperta 4 a cărţii) să se epuizeze în câţiva ani, fără ca această carte, fără îndoială valoroasă, să fie cunoscută aşa cum ar trebui în lumea literară românească. Pe de altă parte, nici autorul nu îşi doreşte suprema autoritate în domeniul jurnalului literar „studenţesc post-revoluţionar”. Este încă tânăr, aproape necunoscut în afara mediului pur cultural şi prea puţin „picant” şi polemizant cu tarele societăţilor în care a trăit, nici măcar cu propria ţară, care, după cum ştim cu atâta precizie, suferă de numeroase defecte şi ne mirăm adeseori, cum de putem să o iubim cu adevărat. Nici nu a avut curajul şi puterea să realizeze un jurnal adevărat, unul dintre defectele principale fiind, de altfel, alterarea paginilor originale prin observaţii ulterioare, de la data editării jurnalului, existând temerea ca apare o judecată proprie ulterioară, poate efectiv o modificare a originalului, în funcţie de evoluţia în timp a faptelor povestite: „Valoarea unui pseudo-jurnal ca acesta pe care încerc să-l ţin nu constă neapărat în calitatea lui literară, ci în doza lui de „subversivitate”. Doar jurnalul care odată descoperit duce la eşafod sau în faţa plutonului de execuţie merită să poarte numele de jurnal. Nu este cazul meu. Sunt prea laş pentru un astfel de gest”. (21 mai 2003)