„Fairia – o lume îndepărtată”, de Radu Pavel Gheo
Editura Polirom, Colecția Top 10+, Iași, 2016
Ediție revizuită, prefață de O. Nimigean
Moto: ”Mi-am amintit de parfumul incitant de fiară tânără, de ochii verzi care-mi chinuiseră visul, și mi-am zis că lumea asta se arăta prea complicată pentru un biet astronaut de viță pământeană. Voiam să dorm.” (pag. 70)
Am prima ediție a cărții lui Radu Pavel Gheo undeva prin bibliotecă, dar am ratat-o până acum. Abia după reeditarea acesteia în Colecția Top 10+ m-am hotărât să o citesc și cumva regret că nu am făcut-o mai demult. Asta pentru că ”Fairia – o lume îndepărtată” este un roman construit foarte bine, este un basm frumos, care are meritul să atragă deopotrivă și copiii (este și normal, de vreme ce este un basm, un roman de aventuri), dar și adulții, cei care își doresc din când în când să își trezească la viață imaginația din copilărie, acea perioadă în care sunt lipsiți de responsabilitățile de mai târziu și mai predispuși la visare.
Suntem într-un viitor incert, în care un fost comandant de navă spațială își povestește aventurile din Fairia, acea ”lume îndepărtată”, pe care supraviețuitorii nu o cunosc și nici nu o recunosc, acea lume care seamănă până la perfecțiune cu Pământul pe care l-au părăsit de ceva vreme, dar despre care are cunoștințe fie provenite din amintiri, fie din cărțile citite. Fairia este un Pământ primordial, imaculat, deși există și aici prieteni și dușmani, popoare ospitaliere sau seminții sălbatice. De altfel, din momentul prăbușirii navei spațiale, totul este surprinzător, pentru niște oameni obișnuiți cu răceala stațiilor spațiale, ale rachetelor și navelor epocii:
”Așadar, într-o galaxie vecină, dincolo de mii și mii de stele, se găsea o planetă pe care se bat eroi umani cu dragoni vorbitori, ca în poveștile triburilor primitive de pe Pământul de acum cinci-zece mii de ani. Sau dădusem peste o lume a telepaților, sau halucinam… Și ăsta era doar începutul!” (pag. 22)
Basmul începe așadar ca un film science-fiction, dintr-o perioadă post-apocaliptică, pentru a continua apoi cu o super-acțiune de explorare a unei lumi necunoscute, locuită atât de oameni, dar și de personaje de poveste, precum centaurii, zânele, vrăjitoarele, piticii sau ființe pe care nu le pot descrie aici, atât sunt de noi și nemaivăzute. Cu alte cuvinte, inovația ne duce aici dinspre cartea de fantasy în cea de aventură, ne aflăm parcă în pielea primilor exploratori ai Lumii noi, surprinși la fiecare pas, de fiecare nou lucru ce părea ”altfel”:
”Memoria mea… după căderea pe Fairia, amintirile mi se destrămau ca o cârpă putredă, se deșirau în fâșii inegale care abia se mai țineau una de alta. Îmi aminteam vag tot felul de lucruri, dar ele nu se legau într-un întreg coerent. Parcă trăiam mai multe variante de vieți, fără prea mare legătură una cu alta.” (pag. 158)
Nici această aventură nu este singulară: decizia echipajului deja decimat de a urma, în virtutea unei prietenii aproape inconștiente cu un tânăr nobil local plecat să-și salveze mireasa necunoscută (și urâtă, și urâtă) de la o paralizie indusă de o vrăjitoare rea (cât de apropiat este de mitul Frumoasei din pădurea adormită, nu?), duce la noi aventuri, la necesitatea de a ajunge la Capătul lumii, la o stare perpetuă de frică de moarte și de apropiere de ea. În plus, personajul principal este de multe ori năpădit de visuri provocatoare, atât de năucitoare încât nici el, nici cititorii nu își mai dau seama care este adevărata graniță între vis și realitate sau dacă aceasta există. Această parte mi s-a părut, de altfel, cea mai dificilă a romanului, acele pagini în care personajul principal se regăsea în deșert, într-o cursă solitară de supraviețuire, fiind singurele în care cititorul copil s-ar fi simțit pierdut.
În rest, Radu Pavel Gheo are meritul că împrumută multe dintre miturile și legendele basmelor românești și internaționale într-un melanj interesant și atractiv, capabil să stârnească interesul pentru romanul său. De la Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte la Frumoasa din pădurea adormită nu este decât un pas, iar mixul este îmbrăcat frumos, într-o poveste care atrage prin ineditul ei. De altfel, am găsit un astfel de amestec, la fel de interesant, și în ”Și v-am spus povestea așa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși”, de Florin Bican.
Nu trebuie trecut sub tăcere nici ironia fină, umorul autorului, folosite în nenumărate scene, parcă tocmai pentru a dovedi faptul că acest roman nu este doar pentru copii, ci pentru toate vârstele. Se pot desluși aluzii la realitatea politică, sarcasm cu privire la cei cu diplome primite la universități obscure sau ironii cu privire la corectitudinea politică și la discriminare, totul împachetat într-o formă magică, plină de fantezie și de ființe supranaturale. Așadar, ”Fairia – o lume îndepărtată” este un roman de citit, frumos și plin de imaginație, așa cum ar trebui să fiți și voi.
