”Extinderea domeniului luptei”, de Michel Houellebecq
Editura Polirom, Colecția Top 10+, Iași, 2016
Traducere de Emanuel Marcu
Dacă ați vrut să vedeți cum arată romanul de debut al unui scriitor devenit ulterior celebru, aveți acum ocazia. O carte subțirică, la propriu (186 de pagini), și amară (la figurat), despre oameni și relațiile dintre ei în lumea modernă. Despre omul care luptă ca să trăiască mai bine. Tendință aceasta e veche, însă extinderea de azi a domeniului luptei are loc pe fondul anulării îngrădirilor sociale și morale pe care generațiile anterioare erau ținute să le respecte. Doar că, explică autorul, „liberalizarea extinsă a economiei și moravurilor nu contribuie la înflorirea omului, ci face din el un individualist.” Adică tendința spre îndestulare, accesibilă unui număr tot mai mare de oameni, ca și libertatea sexuală generalizată, departe de a diminua încleștarea, o fac și mai aprigă. Pentru că, învingători sau învinși, toți continuă lupta. Însă o câștigă doar învingătorii.
Aceasta este ideea. Cum este ea ilustrată? Iată un exemplu: „Să considerăm, mai întâi, vaca bretonă: tot timpul anului nu se gândește decât să pască, botul ei lucios se apleacă și se înalță cu o regularitate impresionantă, iar privirea patetică a ochilor ei nu e tulburată de nici o angoasă. Totul pare în regulă, totul pare chiar să indice o profundă unitate existențială, o identitate între ființa în-lume și ființa în-sine, identitate salutară din varii motive. (…) Dar ceea ce dorește vaca bretonă (manifestând astfel, să-i recunoaștem modestia, unica dorință a vieții sale) este, cum spun fermierii în limbajul lor cinic, să-și facă plinul.” Rezultă, din carte, că aproape toți suntem într-un fel sau altul asemeni vacii bretone, la care adaugăm necesitatea satisfacerii impulsului sexual (dar nici vaca bretonă nu e ferită de el în anumite perioade ale anului, ne spune în continuare autorul). Aproape toți cu excepția eroului cărții, care nu vrea nici una, nici alta, motiv pentru care nu promovează. Nici în carieră și nici în relațiile sociale, ca să nu vorbesc de relațiile intime pentru care nu mai are nici un fel de apetit. Preferă să se masturbeze. Și ca să nu mai vorbesc, mai ales, de iubire. „Fenomen rar, artificial și tardiv, iubirea poate înflori doar în condiții mentale speciale, rareori întrunite, total opuse moravurilor relaxate caracteristice epocii moderne.” Această inadecvare totală este datorată, tot autorul ne-o spune, faptului că eroul său își pune întrebări: „Cu ocazia migrării valului spermatic spre colul uterin, fenomen impresionant, respectabil și crucial pentru reproducerea speciei, se observă uneori comportamentul aberant al anumitor spermatozoizi. Ei privesc înainte, privesc în urmă și, uneori, preț de câteva secunde, înoată chiar împotriva curentului. Dacă această surprinzătoare indecizie nu e compensată de o velocitate ieșită din comun, în general ajung prea târziu ca să participe la marea sărbătoare a recombinării genetice.” Că asta pățesc spermatozoizii care privesc în urmă, nu pot pune la îndoială. Aș zice doar că realitatea umană e cumva mai complicată, deși pot exista și excepții. Rămâne de văzut cât sunt ele de concludente.
Eroul evoluează așadar de la o alienare interioară, fără semne vizibile, la una patologică, cu acte în regulă. Pentru că, ne-o spune chiar el, „puțin câte puțin, apare certitudinea limitării lumii. Dispare până și dorința; rămân amărăciunea, resentimentul și frica. Amărăciunea, mai ales; o amărăciune imensă, inimaginabilă. Nici o civilizație, nici o epocă de până acum, nu le-au putut provoca atâta amărăciune celor care au trăit în ele. Din acest punct de vedere trăim o epocă fără precedent. Dacă ar fi să rezumăm starea mentală contemporană într-un singur cuvânt, neîndoielnic l-aș alege pe acesta: amărăciunea.” Deci, pentru unii, foarte puțini, domeniul luptei nu se mai extinde; dimpotrivă, se diminuează până la anulare. Eroul are 30 de ani, e adică trecut de vârsta întrebărilor. El doar apreciază starea deplorabilă a lumii și nu face nimic. Nici pentru el și nici pentru lume, așa încât cu greu poate fi numit erou. Și nici ratat, pentru că ratat este acela căruia nu-i reușește ceea ce și-a dorit să facă ori să devină. Dar ce ești dacă nu-ți dorești nimic?
Cartea, apreciată drept roman, este mai curând un eseu în care comentariile, atât cele directe ale autorului, cât și cele puse pe seama eroului, covârșesc firul epic și așa subțire. Pe care-l fac să devină strict formal. Filmul făcut după carte păstrează aceeași particularitate: pe ecran se derulează o serie de întâmplări a căror justificare nu rezultă din contextul dramatic. Așa că regizorul introduce o voce din off, cea a autorului, care explică pe larg ce se petrece în film și de ce, reproducând comentariile din carte. Pagini întregi. De unde rezultă că nu-i lesne să ecranizezi un eseu! Norocul meu a fost că am văzut filmul după ce am citit cartea, așa că mi-a fost mai ușor să-l înțeleg. Dar, scriind cronica de față, am resimțit aceeași nevoie să citez.
Autorul are totuși dreptate: lumea își pierde pe zi ce trece criteriile. Care, deși se manifestă pentru cei mai mulți doar sub formă de constrângeri, înseamnă oricum mai mult decât nimic. O concepție conservatoare cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Poate, cândva, la Céline. Michel Houellebecq plutește în siajul lui Céline către același capăt al nopții, pe trame autobiografice cu multe similitudini. Atât de multe, mai ales mentale, încât îmi creau senzația că recitesc! Deși, datorită unui regretabil schematism simplificator, rareori se ridică la nivelul maestrului. Însă atunci când o face, pentru că totuși o face, rezultă considerații precum aceasta: „Duminică dimineața am ieșit puțin în cartier; am cumpărat un cozonac cu stafide. Ziua era călduță dar un pic tristă, cum e adesea duminica la Paris, mai ales când nu crezi în Dumnezeu.”
Astfel de bijuterii, căci cea de mai sus nu e singura, capabile să sintetizeze în câteva cuvinte bine alese o întreagă lume interioară, sunt de neprețuit și atestă prin ele însele vâna de scriitor a lui Houellebecq. Justifică, de asemenea, succesul acestei cărți, ca și al celor care i-au urmat.
