“Există istorie adevărată ? Despre «relativitatea generală» a istoriei. Eseu de epistemologie”, de Neagu Djuvara
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008
Moto: „O viziune definitivă a trecutului e cu neputinţă. Aceasta e pricina majoră care explică imposibilitatea absolută de a scrie asupra oricărui subiect din orice perioadă o istorie definitivă – fiindcă, încă o dată, trecutul nu e încremenit pe vecie, iar focul mocneşte sub cenuşă. Aceasta e drama istoricului: oricare ar fi ştiinţa, iscusinţa şi talentul lui, viziunea pe care o are a trecutului este, în mod fatal, depăşită după două-trei generaţii, câteodată chiar mai repede”.
Pentru Neagu Djuvara, teoria cunoaşterii nu este o necunoscută, la fel cum nu este nici filosofia istoriei. Să nu uităm că, în 1972, la vârsta de 56 de ani, a obţinut doctoratul de stat la prestigioasa universitate de la Sorbona cu o teza de filosofie a istoriei. De altfel, este un specialist de mare ţinută în toate aceste domenii, studiile sale dovedind, daca era nevoie, acest lucru: este licenţiat în istorie la Sorbona (1937) şi doctor in drept la Paris (1940), diplomat de seamă în perioada celui de-al doilea război mondial în cadrul Ministerului de Externe român, dar şi perioada comunistă a ţării noastre în Republica Niger.
Nu a încetat niciodată în lucrările sale să se întrebe despre fundamentele istoriei şi istoricilor, despre probabilitatea ca istoria să se întemeieze pe fapte reale sau doar greşit interpretate ca fiind reale, cu alte cuvinte dacă aceasta este adevărată sau nu, despre interpretarea subiectivă sau obiectivă a faptelor istorice. Cea mai bună dovadă este cartea apărută iniţial în 2004 la Editura Humanitas şi reeditată de două ori (în 2006 şi 2008), intitulată „Există istorie adevărată?”.
Structurată în şapte capitole, cartea se vrea şi reuşeşte să fie un eseu foarte bine închegat cu privire la relativitatea istoriei, dar cu deosebire la relativitatea scrierilor istorice. Acestea sunt efemere, pentru că, odată cu noile descoperiri arheologice sau cu acumularea de noi informaţii pe baze ştiinţifice, istoria „se schimbă”, prin apariţia de noi teorii sau prin infirmarea celor anterioare: „Relativitatea fundamentală a sintezei rezultate din munca sa nu ţine atât de observator şi de mediul său, cât de însuşi obiectul studiului său; materia Istoriei nu e stabilă, nu e încremenită, ea e în mişcare; încontinuu prezentul creează trecut.”
Lucrarea porneşte la drum cu definiţia istoriei, aceasta însemnând conform dicţionarelor de specialitate „cunoaşterea şi povestirea trecutului uman”. Numai că, în practica zilnică, cuvântul „istorie” e folosit într-un registru mult mai larg, oricărui fenomen care a decurs în timp, în orice domeniu şi la orice scară zicându-i-se „istorie”. Avem astfel, istoria unei ţări, a unei epoci, dar şi istoria unui cuplu, unei relaţii sau chiar istoria unei întâmplări bine determinate, istoria unui stilou şi istoria unei cărţi. Neagu Djuvara propune o altă definiţie, poate cea mai adecvată istoriei ca ştiinţă: „Istoria este încercarea de a relata şi de înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezentă”.
Acel „ceva” din trecut care trebuie descris după anumite criterii este faptul istoric, care poate fi circumscris doar unui observator al timpului prezent şi anume istoricului. El este un observator, dar pentru a avea informaţii observabile, trebuie îndeplinită o primă condiţie, respectiv existenţa unei conştiinţe istorice în cadrul comunităţii examinate, care nu este firească, nu este un lucru existenţial, cu precădere pentru omul contemporan, din ce în ce mai atras spre prezent şi viitor, aproape absent în privinţa trecutului, nepăsător pentru ceea ce s-a întâmplat generaţiilor anterioare. „Este considerat fapt istoric orice trăire care ne pare indispensabilă pentru înţelegerea unei fâşii din trecutul uman. Faptul istoric e deci o verigă necesară pentru ca un lanţ de întâmplări să formeze o povestire inteligibilă.”