Carti Eseuri Recomandat

Există istorie adevărată?, de Neagu Djuvara

“Există istorie adevărată ? Despre «relativitatea generală» a istoriei. Eseu de epistemologie”, de Neagu Djuvara
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

Moto: „O viziune definitivă a trecutului e cu neputinţă. Aceasta e pricina majoră care explică imposibilitatea absolută de a scrie asupra oricărui subiect din orice perioadă o istorie definitivă – fiindcă, încă o dată, trecutul nu e încremenit pe vecie, iar focul mocneşte sub cenuşă. Aceasta e drama istoricului: oricare ar fi ştiinţa, iscusinţa şi talentul lui, viziunea pe care o are a trecutului este, în mod fatal, depăşită după două-trei generaţii, câteodată chiar mai repede”.

Pentru Neagu Djuvara, teoria cunoaşterii nu este o necunoscută, la fel cum nu este nici filosofia istoriei. Să nu uităm că, în 1972, la vârsta de 56 de ani, a obţinut doctoratul de stat la prestigioasa universitate de la Sorbona cu o teza de filosofie a istoriei. De altfel, este un specialist de mare ţinută în toate aceste domenii, studiile sale dovedind, daca era nevoie, acest lucru: este licenţiat în istorie la Sorbona (1937) şi doctor in drept la Paris (1940), diplomat de seamă în perioada celui de-al doilea război mondial în cadrul Ministerului de Externe român, dar şi perioada comunistă a ţării noastre în Republica Niger.

După revenirea în România, în 1990, începe o prolifică activitate literară şi de cercetare istorică, rezultând o serie de lucrări care schimbă concepţiile de la noi mai cu seamă cu privire la originile poporului român, în Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1995), Cum s-a născut poporul român (2001), Thocomerius – Negru Voda. Un voivod cuman la începuturile Ţării Româneşti (2007).

Nu a încetat niciodată în lucrările sale să se întrebe despre fundamentele istoriei şi istoricilor, despre probabilitatea ca istoria să se întemeieze pe fapte reale sau doar greşit interpretate ca fiind reale, cu alte cuvinte dacă aceasta este adevărată sau nu, despre interpretarea subiectivă sau obiectivă a faptelor istorice. Cea mai bună dovadă este cartea apărută iniţial în 2004 la Editura Humanitas şi reeditată de două ori (în 2006 şi 2008), intitulată „Există istorie adevărată?”.

Structurată în şapte capitole, cartea se vrea şi reuşeşte să fie un eseu foarte bine închegat cu privire la relativitatea istoriei, dar cu deosebire la relativitatea scrierilor istorice. Acestea sunt efemere, pentru că, odată cu noile descoperiri arheologice sau cu acumularea de noi informaţii pe baze ştiinţifice, istoria „se schimbă”, prin apariţia de noi teorii sau prin infirmarea celor anterioare: „Relativitatea fundamentală a sintezei rezultate din munca sa nu ţine atât de observator şi de mediul său, cât de însuşi obiectul studiului său; materia Istoriei nu e stabilă, nu e încremenită, ea e în mişcare; încontinuu prezentul creează trecut.”

Lucrarea porneşte la drum cu definiţia istoriei, aceasta însemnând conform dicţionarelor de specialitate „cunoaşterea şi povestirea trecutului uman”. Numai că, în practica zilnică, cuvântul „istorie” e folosit într-un registru mult mai larg, oricărui fenomen care a decurs în timp, în orice domeniu şi la orice scară zicându-i-se „istorie”. Avem astfel, istoria unei ţări, a unei epoci, dar şi istoria unui cuplu, unei relaţii sau chiar istoria unei întâmplări bine determinate, istoria unui stilou şi istoria unei cărţi. Neagu Djuvara propune o altă definiţie, poate cea mai adecvată istoriei ca ştiinţă: „Istoria este încercarea de a relata şi de înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezentă”.

Neagu Djuvara

Acel „ceva” din trecut care trebuie descris după anumite criterii este faptul istoric, care poate fi circumscris doar unui observator al timpului prezent şi anume istoricului. El este un observator, dar pentru a avea informaţii observabile, trebuie îndeplinită o primă condiţie, respectiv existenţa unei conştiinţe istorice în cadrul comunităţii examinate, care nu este firească, nu este un lucru existenţial, cu precădere pentru omul contemporan, din ce în ce mai atras spre prezent şi viitor, aproape absent în privinţa trecutului, nepăsător pentru ceea ce s-a întâmplat generaţiilor anterioare. „Este considerat fapt istoric orice trăire care ne pare indispensabilă pentru înţelegerea unei fâşii din trecutul uman. Faptul istoric e deci o verigă necesară pentru ca un lanţ de întâmplări să formeze o povestire inteligibilă.”


Exemplificarea despre curiozitatea istorică şi faptul istoric ne poartă spre România anilor 2000, când inconştienţa colectivă ne-a determinat să nu ne mai aducem aminte nici măcar de marii oameni de stat de acum mai puţin de 100 de ani. Astfel, vorbind despre statuia lui Ionel Brătianu de pe bulevardul Dacia din Bucureşti, ni se aminteşte că, în cadrul unui sondaj realizat de un cotidian, nouă din zece trecători de pe acel bulevard nu avuseseră curiozitatea să ştie cine este acel personaj cu barbă care-şi apleacă lin capul în fotoliul de marmură, iar când reporterul le spunea că este Ionel Brătianu, nu ştiau cine a fost! „Carevasăzică, 90% din locuitorii capitalei ţării nu ştiau în anul 2006 cine a fost cea mai puternică personalitate, cel mai mare om politic român al veacului al XX-lea, conducătorul guvernului român în primul război mondial, care a înfăptuit România Mare, a plănuit marea expropriere şi a introdus sufragiul universal! Nimic c-ar putea ilustra mai acut şi mai dramatic starea de îndobitocire în care, intenţionat, a fost adus neamul nostru în jumătatea de veac în care a bântuit moloma, năpasta comunismului”.

Discutând despre subiectivitatea sau obiectivitatea istoricului, despre imparţialitatea sau, dimpotrivă, parţialitatea lui, Djuvara ajunge la concluzii interesante. El spune ca istoricul nu poate fi imparţial, trebuind sa cearnă dintre evenimentele pe care alege să le povestească tocmai pe cele care ar interesa un prezumtiv cititor din perspectiva prezentului pe care îl trăieşte. În al doilea rând, istoricul intervine în propria relatare tocmai pentru ca el cunoaşte dinainte efectele evenimentelor, însemnatatea lor pentru viitor, în vreme ce actorii acestuia nu. De asemenea, el culege doar unele din toate documentele vremii, acelea pe care el le consideră primordiale pentru înţelegerea ulterioară, alegere desigur obiectivă. El caută „în acel trecut ceva care-l interesează astăzi, când cunoaşte urmarea.”

Chiar dacă pare o materie abstractă, filosofia istorică adusă de Neagu Djuvara este cu atât mai preţioasă cu cât el foloseşte mult exemplul istoric, intercalat în text, şi astfel, îl face mai savuros pentru cititor. Pentru că, să recunoaştem, filosofia este un domeniu care atrage numai specialiştii, mai puţin pe ceilalţi, chiar dacă este vorba despre o lucrare semnată de un istoric renumit precum autorul acestei cărţi. Nu este cazul aici, unde aflăm amănunte incitante asupra istoriei lumii sau a României, cum ar fi despre revoluţia de la 1789 din Franţa, despre Brutus şi Caesar, despre bătălia de la Rovine sau înscăunarea lui Al. I. Cuza. Nu rămâne astfel decât să îl categorisim şi pe Djuvara drept un istoric de seamă al naţiunii române, având în vedere scrierile sale de până la acest moment şi luând în seamă propriile sale cuvinte: „Doar două împrejurări pot face opera sa durabilă sau chiar nepieritoare: o excepţională putere de evocare, care ţine de talentul literar (cazul lui Michelet sau al lui Iorga, de pildă), sau întâmplarea de a fi fost un martor unic ori excepţional de preţios al evenimentelor relatate. Tucidide reprezintă cazul miraculos de a fi lăsat o mărturie unică a războiului din Peloponez şi de a fi fost totodată om de geniu; el a întrunit, aşadar, cele două condiţii şi de aceea suntem încă pasionaţi de opera lui după două mii cinci sute de ani.”

Relativitatea scrierii istorice, precum şi adevărul acesteia, puţin durabil, în cele mai multe cazuri, sunt concluziile eseului de filozofie a istoriei scris de Neagu Djuvara. Istoricul nu poate scrie, cu precădere în contemporaneitate, o lucrare care să rămână definitivă şi nici durabilă, pentru că nu cunoaşte consecinţele faptelor istorice povestite. El nu face de altfel decât o operă de cronicar, de povestitor sau de „gâcitor” (cum ar zice Iorga) al evenimentelor pe care le trăieşte: „Aceasta este soarta ingrată a istoricului: el trebuie să fie resemnat cu gândul că munca lui nu poate niciodată reprezenta un ansamblu clădit pe vecie, ci doar o cărămidă sau un colţ de zid la o clădire care se surpă necontenit, ca în legenda meşterului Manole; clădire pe care suntem însă osândiţi s-o construim mai departe, la nesfârşit, ca în mitul lui Sisif”.

Articole similare

Senilitate, de Italo Svevo

Jovi Ene

Fetița care a salvat Crăciunul, de Matt Haig

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefila (19 – 25 noiembrie 2012)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult