”Candelă de-o clipă-n întuneric. Viața mea în lumea științei”, de Richard Dawkins
Editura Humanitas, Colecția Știință, București 2019
Traducere de Elena Drăgușin-Richard
Eroul acestei cărți autobiografice este un personaj polivalent: om de știință, conferențiar și publicist prolific. Ba și scriitor, după cum se vede. Totul condimentat cu arome puternice de ateism militant și socialism de extracție oxfordiană. Pe scurt, un playboy al lumii științifice și un savant apreciat în lumea mondenă, aproape la fel de mult pe cât se apreciază el însuși (cu inserturile obligatorii de falsă modestie și tente de aparentă îndoială). Căci asta înseamnă să fii savant de top în zilele noastre!
Volumul, continuarea celui intitulat „O curiozitate fără margini”, unde-și relata cronologic viața, tratează de data asta temele principale ale respectivei vieți după importanța pe care le-o acordă. Nu neapărat tot cronologic. Dacă acea curiozitate fără margini pot cumva s-o înțeleg, chestia cu candela recunosc că mă depășește. În original este „A Brief Candle in the Dark”, dar la englezi candle înseamnă lumânare, nicidecum candelă, pentru care nici nu au cuvânt și îi spun votive light sau icon lamp, adică un sens strict bisericesc (spre deosebire de candle, care poate avea și înțelesuri profane). De ce să insinuezi, ca traducător, un simbol religios în titlul unui manual de ateism (căci până la urmă asta e) fără să fii obligat? Plus că o „candelă de-o clipă” e greu de imaginat cam ce-ar putea fi (ca de altfel și o „lumânare de-o clipă”, ba chiar și „a brief candle”). Se pare deci că până la urmă vina e a titlului original, pe care l-aș fi tradus mai curând prin „O sclipire de-o clipă”. Sau, dacă vrem eventual să ținem seama și de conținut, prin „Luminița de la capătul tunelului” ori ceva de genul.
Dar despre ce candelă, lumânare, sclipire, luminiță ori ce-o fi ea este de fapt vorba? Presupun că despre drumul său către iluminare. Richard Dawkins este biolog și zoolog, mai precis specialist în comportamentul animal. Etolog, adică, și darwinist înfocat. Nimic rău în asta, veți zice, și veți avea perfectă dreptate. Teoriile sale sunt coerente chiar și pentru ochii mei de profan în materie. De aceea mă surprinde uriașa energie pe care o consumă ca să combată creaționismul (adică opusul evoluționismului) care, în zilele noastre și pentru orice om cu o minimă inteligență, nu este decât rodul unor vechi interpretări ad litteram a Scripturilor și nu merită osteneala. Partea proastă este că acest exces de zel combativ l-a condus la negarea în bloc a tot ce înseamnă sensibilitate, nu doar religioasă, construindu-și o imagine lipsită de nuanțe a lumii în care trăiește. Sigur că știința, ca să fie eficace, trebuie să se desprindă de celelalte dileme umane și să-și caute singură adevărul. Dar numai până la un punct, pentru că de la acel punct încolo criteriul adevărului poate fi găsit doar în confruntarea rezultatelor științei cu ansamblul preocupărilor ființei care suntem. Dar pentru el capătul lumii e același cu cel al științei, greșeală pe care mulți alți științifici o fac și nu doar de azi de ieri. Deși parcă unii s-au mai potolit între timp…:
„Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Religia își are originea în preistoria umană, unde nimeni – nici măcar mărețul Democrit care ajunsese la concluzia că toată materia e formată din atomi – nu avea nici cea mai vagă idee de ceea ce se întâmplă în jurul său. Se trage din rădăcinile tânguitoare și temătoare ale speciei noastre și este o încercare copilărească de a satisface nevoia noastră irepresibilă de cunoaștere (precum și cea de liniște, alinare și alte nevoi infantile). Astăzi, cel mai puțin educat dintre copiii mei știe mult mai multe despre ordinea naturală decât orice fondator de religie”, spune prietenul său Christopher Hitchens, pe care Dawkins îl citează cu entuziasm. Mărturisesc că rar mi se întâmplă ca la un asemenea nivel să întâlnesc simplificări atât de… simpliste și care ignoră, cu bună știință, întregul patrimoniu cultural al omenirii. Când spun „bună știință” nu mă refer, desigur, la știință (cu toate că și ea e bună, în felul ei).
Totuși, firul roșu al cărții țese ideea „celei de-a treia culturi”, prin care se încearcă aruncarea de punți peste prăpastia cognitivă dintre elitele lumii științifice și marele public. Prăpastia dintre viziune dublată de înțelegere și lipsa lor. De aceea s-a apucat Richard Dawkins să țină conferințe și, mai ales, să scrie lucrări de popularizare. „Cea de-a treia cultură” ar fi așadar o combinație dintre cultura științifică, compusă din scheme și noțiuni încifrate accesibile doar specialiștilor, și celelalte forme de cultură pe care le practică umanitatea. Ideea nu mi se pare rea, depinde însă de cum o dezvolți. Căci la domnia sa punțile sunt toate cu sens unic, dinspre știință către cultură și deloc înapoi. Ca și când doar știința ar avea ceva de oferit, cultura fiind ruda săracă de la țară pe care, într-un acces de mărinimie, o ții la tine la oraș până când se dă pe brazdă. Cu toate astea, trebuie totuși să recunosc că relatările sale despre prelegerile ținute în medii mai mult sau mai puțin academice sunt pline de farmec și au o sănătoasă vână de umor englezesc, demonstrând pricepere în a-și cuceri auditorii. Respectiv, în cazul nostru, cititorii. Ceea ce explică, convenabil, succesul pe care îl are la public:
„Am acceptat invitația lui Sir John de a ține cinci prelegeri de Crăciun pentru un „auditoriu juvenil”, ca să-l citez pe Faraday. Tradiția spune că folosirea diapozitivelor trebuie să fie redusă la minimum. În locul acestora se pune mult accentul pe demonstrații făcute în fața publicului. Dacă vrei să vorbești despre șarpele boa nu arăta o poză, ci ia cu împrumut un șarpe de la grădina zoologică. Cu atât mai bine dacă un copil din sală se oferă să-și așeze șarpele în jurul gâtului … Una dintre caracteristicile plăcute și neprevăzute ale prelegerilor de Crăciun a fost că menționarea lor era ca o cheiță de aur pentru bunăvoința celor cu care discutam: – Vreți să împrumutați un vultur? Ei bine, e cam dificil, sincer nu știu cum am putea, serios, chiar vă așteptați… A, e vorba de prelegerile de Crăciun? De ce n-ați spus așa de la început? Bineînțeles. De câți vulturi aveți nevoie?”
Celor care poate că au uitat le reamintesc că domeniul științific în care Richard Dawkins își exercită competențele este acea ramură a etologiei care se ocupă de comportamentul animal. Comportament nu doar individual, ci și al speciei, al regnului. Al viului, până la urmă, pornind de la celulă și, mai ales, de la genă. El face o excelentă demonstrație, de un nivel științific incontestabil, a valabilității teoriei evoluționiste a lui Darwin. Citindu-l, parcă vezi cu ochii tăi argumentele pe care le are amoeba care plutește leneșă în oceanul primordial spre a deveni, în cele din urmă, ființa superioară care ține conferințe și scrie cărți de popularizare. Sau cea care le citește. Una peste alta aș spune că, dacă avem suficientă tărie să ignorăm incursiunile sale în domenii pe care nu le stăpânește sau le urăște de-a dreptul, și nu văd de ce n-am avea, cartea reprezintă o lectură agreabilă, încântătoare pe alocuri, care ne poartă prin fascinanta lume academică anglo-americană populată din belșug cu premii Nobel și profesori la Oxford și Harvard. Care, și asta rezultă cu claritate, sunt și ei oameni.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, LATimes.com)
