„Oameni mari”, de Maria Orban
Editura Nemira, Seria n’autor, București, 2020
Uneori sub semnul binelui se întâmplă relele. Cu cele mai bune intenții părinții ne învață strâmb. Nu doar ei. Societățile sunt cele care-i generează pe părinți, ele, la scară macro, mențin stările de fapt. Pentru că, „…de fapt, totul e ca în viață așa: mărunt, meschin uneori, lucrurile se mișcă încet, nimeni nu face gesturi mărețe, lașii rămân lași, agresorii devin agresori și mai mari…”
Copilul are de ales. Să devină copia părintelui? Nu, oricât de buni ar fi părinții. Să devină un adult copil, un copil ascuns într-un adult imatur, plin de incertitudini? Nu, acestea nu sunt propuneri care ți se oferă de cineva care te iubește. Pentru că negreșit, copilul vrea să devină el însuși și cere să fie lăsat să facă asta. Despre asta scrie Maria Orban, despre cum e să te cauți pe tine în deplină maturitate și să te întrebi tu pe tine, pentru prima dată, ce simt, ce vreau, ce fac acum?
Când boabele de porumb sunt puse la căldură, știm, fără îndoială avem popcorn. Din sferele mici, comune, ies norii aceia bucălați, spinări de oi albe și pufoase, miniaturale flori de bumbac imaculat. Și totuși unele boabe, nu se desfac. Rămân neschimbate, ferecate în învelișul tare. Rămân grele și mărunte, mult sub toate celelalte, arse uneori. Nu se prefac în ceea ce ar fi putut să fie.
Și fetele ar trebui să facă la fel, să înflorească în femei felurite. Timpul le împinge din spate, nu le lasă să se oprească, să aleagă. Nu le întreabă nimeni dacă vor, dacă pot, dacă sunt pregătite. Unele fetițe se desăvârșesc. Prind locul bun, unde temperatura e ideală. Altele se luptă din răsputeri, se împing, se măsoară cu constrângerea și reușesc cu pocnet asurzitor să se metamorfozeze. Dar unele, nu. Unele înfloresc într-o formă fantomă, sunt doar contururile visate de mame și tați. Descriu în jurul boabei inițiale volute false, tipizate, gândite de societățile strâmte cu minți înguste. Uneori dau impresia că sunt autentice, ca niște holograme perfecte. Și totuși vezi că e ceva diferit la ele. Ocupă loc mai puțin, vântul le ridică prea ușor și le răstoarnă, vocea lor nu străbate aerul din jur și ele nu știu decât rareori unde merg sau ce nevoie au. Ele nu știu foarte bine nici ce sunt, nici ce au fost, nici ce ar fi putut să devină. Undeva în miezul lor, sau îndesat în rucsacul din spinare, adevărat e doar copilul ascuns înăuntru care se uită pierdut spre lume.
Închiși în forme de oameni mari, copii speriați tânjesc să crească. Uneori visează că sunt adulți, se simt adulți. Apoi viața cu asprimea și realitățile ei le julește pielea moale când se mișcă, iar ei se strâng înapoi, ghemuindu-se din nou în interior.
<<Cu mama nu am discutat încă pe tema asta, am avut o tentativă, dar știi cum e ea, s-a supărat imediat. „Cine ești tu să mă judeci pe mine? m-a întrebat. Eu întotdeauna ți-am vrut binele.”>>
O carte despre identitate, sau mai degrabă a lipsei de identitate, mai mult decât despre un divorț, și o carte a unei generații, într-adevăr, mai mult decât a unor individualități. Pentru că Rucsandra și ce simbolizează ea ocupă un palier orizontal, este un sediment al unei epoci, exact ca sedimentul depus pe fundul mării, nu un caz particular. Poate de aceea toți protagoniștii sunt atât de comuni și atât de slab conturați, de aceea Rucsandra rămâne indistinctă în multe aspescte, de aceea părinții ei rămân doar o mamă și un tată și nu un anume domn și o anume doamnă, cu povești și vieți personale (în ochii copilului mic, ei oricum nu sunt niciodată altceva decât părinți). Poate de aceea spațiul și chiar anii sunt atât de vagi, pentru că ei ar putea fi o familie din orice bloc, din orice oraș din România, undeva în ultimii 40 de ani. În jurul unei Rucsandre reale sunt o mulțime de alte Rucsandre, fetițe nesigure ascunse în trupuri mature. O întreagă generație Rucsandra este dispersată printre noi. Din spatele multor ochi ne privesc fetițe care nu știu să fie oameni mari, care nu știu să fie cine ar fi putut să fie. În jur sunt o puzderie de mame ca a Rucsandrei, incapabile să crească femei pentru că ele însele sunt femei deformate de mentalități care invalidează personalități, ele însele sunt niște fetițe pierdute în atitudini și obiceiuri nocive.
E suficient să înțelegi în ce perioadă au rădăcinile înfipte părinții ei, căci dacă identifici timpul, automat te raportezi la epoca în care sistemul a distrus sistematic individualitatea, libertatea tuturor, dar mai cu seamă pe cea a femeilor. Rucsandra e o consecință, ea este un rezultat al familiei care a trăit în comunism și care a transmis trauma generată de educația primită, generației viitoare. Eșecului lor personal, pe care uneori nici nu-l înțeleg, le este dat copiilor cu amândouă mâinile, cu zâmbetul pe buze, ca pe o haină care le acaparează trupul. „Eu întotdeauna ți-am vrut binele.” Sunt convinsă că multe femei se vor identifica cu personajul din carte, se vor identifica măcar cu ceva din Rucsandra, iar cărțile în care te regăsești sunt mai iubite și din cauza asta.
Cine a fost Rucsandra?
„Ce fel de fiică am fost eu? Ce fel de fiică sunt?”
„…cum am ajuns la 36 de ani să mă plimb hăbăucă printr-o cancelarie goală, întrebându-mă cum dracu’ funcționează legăturile dintre oameni, ce fire invizibile apar și dispar, ce e acolo și eu nu văd, nu înțeleg, de-am rămas acum singură și bezmetică?”
„…sunt femeia de pe margine, le-am spus mereu și celor pe care i-am iubit, ca un fel de avertisment, sunt în afară mai mereu, acolo e zona mea de confort. O vreme mi-a și plăcut așa, eram un observator neutru, nu mă implicam prea mult, nu doream prea mult, era mai sigur. În timp, însă, am trecut în cealaltă extremă. Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. …..Calmul meu nu este calm, liniștea mea nu este o liniște, sub aparențele astea există o viermuială de gânduri, presupuneri, temeri…..”
„Și ciuda mea cea mai mare acum, că nu reușesc să mă adun și să-i înfrunt pe toți, că nu pot să fiu calmă și fermă. Fermă. Fermă. Și curajoasă. Să spun ce gândesc. Să nu mai fie viața asta a mea doar o probă de rezistență, de anduranță, o sumă de situații de-astea în care trebuie să suport mai mult decât să acționez. Vreau să am curaj să spun ce gândesc.”
Să ai curaj să spui ce gândești. Înainte să spui, însă, trebuie să înțelegi. Să înțelegi nu doar ce gândești, ci mai ales ce nu gândești. Copiii nu pot gândi că părinții îi distrug, că ei le deturnează tot drumul, că le mută albia pe care le este dat să curgă. Copiii se simt triști și nefericiți, poate proiectează sub frunțile lor micuțe filme imaginare în care părinții sunt așa cum ar dori ei să fie, dar, deși suportă direct și imediat influența lor, rar îi judecă și foarte rar înțeleg ce li se întâmplă. Rucsandra se gândește des la tatăl ei nu ca la un vinovat, ci ca la un om care nu corespunde cu rolul, ea îl vrea diferit, își imaginează, copil fiind, un tată care să arate cum vrea ea. „….atunci când mă atrăgea ceva – o privire caldă, un trup bine făcut, solid, care inspira siguranță – îmi spuneam că așa mi-ar fi plăcut să arate și tatăl meu. …… Îmi confecționam un alt tată. Unul care să știe ce și când să spună. Care să îmi dea încredere.” Ei nu înțeleg adevărul nu doar raportat la părinți, nu înțeleg adevărul despre ei. Nici nu înțeleg că sunt defecți decât atunci când, deveniți adulți, nu mai funcționează în societăți, în relații, în căsnicii, când se simt inadecvați și nefericiți. Interiorul lor ascunde o mare disonanță, sunt incapabili să-și definească hotarele și forma, dorințele sunt contrare acțiunilor pe care le fac. Atunci trebuie să facă drumul înapoi, să înțeleagă când s-au pierdut de ei înșiși și să se recupereze găsind copilul care au fost. Și să-și ierte părinții, dacă pot.
O asemenea întoarcere chinuită face personajul principal cu o zi înainte de a se pronunța propriul divorț. Și încercând să compună o scrisoare în care să-l ierte pe tatăl ei mort, rememorează frânturi din copilăria ei. Familia mică, de trei membri, se arată în ipostaze casnice, scurte, edificatoare până la un punct, după care îți cade în sarcină să umpli spațiile lipsite de poveste. Maria Orban nu face uz de dramă, nici aici și nicăieri în altă parte din text. De altfel nu există nici o notă extremă, nu există paroxism de nici un fel. Până și alcoolismul tatălui este ascuns în stările de veghe și așteptare încordată, când femeile par să aștepte detonarea unei mine, în absențele lui nejustificate. Drama dependenței se vede doar în mamă și fiică, în angoasa lor surdă și mută, iar asta mi s-a părut de o delicatețe puțin întâlnită la scriitori, care, de obicei, nu se sfiesc să apese pe pedala dramei. Există o bună măsură în multe aspecte. Și există mici tablouri create de Maria Orban, atunci când lasă lucrurile să se întâmple, care strâng în ele înțeles cum suge un burete apa.
„….că avea privirea tot timpul sticloasă, cumva, că mergea încet, că îi tremurau mâinile destul de tare. Și încă pe astea le știu de mult, de când locuiam toți trei și ne vedeam dimineața la cafea și țigară, în bucătărie. Ăla era cel mai bun moment în care puteam fi împreună, fără tensiuni majore. Bâjbâiam într-un soi de transă, nici treji, nici adormiți, fiecare după cana și locul lui: eu pe o lădiță, între geam și masă, tata lângă perete, în fața mea, și mama pe un fotoliu – balansoar vechi, pe care îl tot muta din balcon în bucătărie și invers. Ne aprindeam țigările și pufăiam fericiți. Ăștia eram, nu schimbam prea multe vorbe, pe fundal se auzea Radio România Actualități, ai fi zis că suntem o familie normală. Cred. De fapt, în momentele alea chiar eram, și fumul de țigară care plutea deasupra noastră conținea în el singura armonie posibilă între noi.”
Există aici ceva teribil de trist. Acești trei oameni aflați laolaltă pot fi fericiți doar într-o stare incipientă, când somnolența îi menține amorțiți, înainte de a se activa cu adevărat și face fiecare ce trebuie făcut. Doar norul acela nociv de fum de țigară care îi învăluie conține „singura armonie posibilă”, ei rămânând astfel toxici până și în cel mai inofensiv stadiu pe care îl pot atinge.
Cine este Rucsandra acum, în această maximă criză, cu o zi înainte de pronunțarea separării? Este un om care nu-și poate găsi buletinul de identitate, în aparență, dar este de fapt un om care își pierde toate identitățile pe care și-a imaginat că le are. În același timp, să găsească buletinul, și să oficializeze separarea, o plasează într-un stadiu de om liber, ori asta înseamnă să-și inventeze o nouă identitate. Căutarea buletinului este căutarea de sine. Tot traseul făcut de ea, fizic și mintal, o duce din nou în punctele cheie din existența ei. E un fel de întoarcere la locul faptei, acolo unde speră să reînnoade firul cu ea însăși. Și ca să se găsească este necesar să străbată acea distanță care o separă de ruperea unui zăgaz, este necesar să se înfierbânte până la temperatura necesară pentru a pocni bobul de porumb, până atunci când e capabilă să izbească cu piciorul veșnicul bagaj pe care îl poartă în spinare, în care acea Rucsandră mică și necoaptă stă plină de frică și angoase.
Cel mai mult mi-a plăcut finalul, pentru mine finalul și înțelesul pe care eu l-am receptat acolo a fost ceea ce a ridicat romanul la un nivel superior. Sub lumina acelei concluzii pe care am căpătat-o acolo, în acel sfârșit, am trecut mai bine și peste lipsa de consistență pe care am semnalat-o în partenerii Ruscandrei. Am înțeles că divorțul este secundar, că Seba nu este o destinație, așa cum nici Andrei nu este întoarcerea necesară, ei sunt o parte din drumul care trebuie făcut, astfel ei pot rămâne doar treptele pe care femeia urcă și pe care nu e nevoie să le cunosc mai mult, căci oricine ar fi fost ei, tot la acest moment s-ar fi ajuns. Horia este trambulina care o trimite înspre persoana cu care de fapt se confruntă Rucsandra, iar scena decisivă nu este între soți, așa cum am crezut mereu. Rareori am văzut un schimb de replici atât de necesar, chiar dacă el poate părea vulgar la prima vedere.
„-Auzi, tu câți ani crezi că am? Ce naiba mă tot urmărești, toata ziua buna ziua? Ți-a trecut prin cap că poate n-am chef sa-ți răspund? Ca poate fac și eu ceva important și…
-Ei, ce să faci tu așa important?!
–Ei, zic imitând-o, uite, de exemplu, să mă fut!
Nici mie nu îmi vine să cred că am zis așa, nici ei, că văd că își face cruce și chestia asta mă enervează și mai tare.”
Un alt aspect pe care îl consider un plus a fost rapiditatea cu care se derulează povestea, romanele care se desfășoară într-o singură zi fiind destul de rare în literatura română. Chiar dacă nu totul are o maximă relevanță, romanul nu are nici burți, nici povești secundare, el se îndreaptă cu pași curați înspre țintă. Nu pot să zic nicidecum că referințele muzicale, titlurile cărților, numele care apar în carte nu sunt sau nu pot fi și opțiuni ale mele, dar acest gen indirect de caracterizare nu îmi place aproape niciodată. Apreciez infinit mai mult când un personaj se desfășoară atât de bine în fața mea încât pot eu ghici la final, ce muzică ascultă și ce cărți citește. Maria Orban a spus suficient cât să înțeleg că eroina ei ascultă Radiohead, poate nu suficient cât să o țin minte pe Rucsandra pentru totdeauna. Dar există un fragment pe care n-o să-l uit, pentru că mi s-a părut pur și simplu p e r f e c t în înțeles, este genul de construcție care îți arată TOT fără să-ți spună nimic explicit. În citatul acesta este tot romanul, cu ce are el mai profund și mai esențial, iar după ce-l citesc, eu am impresia că pot vorbi o săptămână.
„…mi-aduc aminte de o plimbare. Încercam să-mi potrivesc pașii după ai tăi, să-mi coordonez mișcările cu ale tale, dar nu reușeam nicicum. Eram tot mai obosită, iar mâna ta, ca un clește, continua să mă tragă după ea, ca pe un bagaj greu și inutil, pe care nu îți permiți totuși să-l lași în mijlocul drumului. Într-un final, am ajuns acasă, epuizați. Mama s-a uitat la noi, mirată, tu ai înjurat, ea a început să te certe, iar eu am plâns încet și mult, fără ca cineva să mă mai bage în seamă.”
Lipsa aceasta de sincronizare, imposibilitatea de a păși laolaltă, cazna copilului și a adultului, această pereche părinte-copil care nu se poate adapta la ce se cere de la ei, se vede perfect. Plânsul încet și mult, o consolare pe care si-o acordă singură această fetiță, pe care n-o mai vede nimeni, îi anunță toată nepotrivirea din mecanismul familiei. Cu cât va încerca mai mult să se muleze după mersul adulților cu atât se va deteriora în interiorul ei orice armonie proprie, înnăscută. Dezechilibrul emoțional se anunță, sună îndelung, ca o sirenă în stare de asediu, dar cine să-l vadă și cui să-i pese, atunci când părinții sunt asurziți de propriile lor țipete?
Mulțumesc, Maria Orban, romanul tău este bun și l-am citit cu plăcere, în oamenii tăi mari sunt copii pe care-i recunosc, iar în jurul nostru sunt mulți adulți asemenea lor. Este în noi, acum, o privire mai onestă îndreptată înspre greșelile care ne-au făcut rău, și care încă se mai fac, în unele cazuri. Iar o parte măruntă din Rucsandra îmi aparține și mie, partea în care se aude „….ce fire invizibile apar și dispar, ce e acolo și eu nu văd, nu înțeleg…” este și a mea.
Puteți cumpăra cartea: Editura Nemira/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografie: CoverStories.ro)
