”Pelerinul”, de Walther A. Prager
Editura Paralela 45, Colecția de proză Avanpost, Pitești, 2020
„Una dintre acele cărți rare și fragile, de care mă apropii cu emoție și tandrețe”, spune Cosmin Perța în prezentarea de pe coperta a patra. Da, fragilă, exact asta a fost și senzația mea atunci cînd am citit-o! O țineam în mână cu grijă să nu i se destrame firele din care era țesută. Asta, deși autorul are studii teologice și filozofice și a publicat o exegeză a Dialogurilor lui Platon (doctorat la Universitatea din București) și traduceri în românește din filozofia greacă clasică. De unde așadar atâta fragilitate la un spirit solid, de filozof? Și totuși…
În țesătura cărții găsim împletite două fire de culori diferite. Pe de o parte, urmărim peripețiile unui suflet contemporan: bărbat, intelectual, nerealizat în nici o direcție. Moartea i-a răpit soția pe care o iubea, viața i-a răpit fiul cu care nu se mai poate înțelege. A scris cărți pe care nu le-a publicat, urmând ca ideile să îi dispară odată cu el. Așa că, la 53 de ani, se decide să plece din lume cu adevărat, călugărindu-se și căutându-se.
„Călătoria cu microbuzul până la mănăstire însemna străbaterea unei șosele care trecea prin tot felul de sate. Nu era o despărțire de lume. Vedeam prin geamul murdar al microbuzului – evident ostil unei priviri estetice – case pierdute pe câmpuri, câmpuri întinse, pâlcuri de copaci, toate îmi aduceau aminte despre ce era de fapt lumea. Era microbuzul încins al oamenilor nădușiți de lângă mine. Lumea călătorea cu mine, mergea mai departe fără a lepăda nimic din ce o cuprinde, fără să se deșire către un scop dincolo de ea. Și nu îmi îngăduia să uit că este a oamenilor și că plecarea mea este în fapt un ocol pentru a reveni la ea altfel. Dar mai întâi, eu trebuia să fiu altfel. Nu doream să mă încredințez lui Dumnezeu decât pentru asta. Știam că astfel mă voi apropia și de fiul meu, de Edmund, chiar fără să-l mai văd vreodată, că voi putea să le fiu în preajmă și celor care mi-au murit, altminteri sortiți să-mi rămână departe.”
Ce înseamnă să ieși din lume intrând în ea? Mai întîi în lumea ca un microbuz încins, de care se despărțea fără părere de rău deși era mai vie decât cea pe care tocmai o părăsise. Dar nici în mănăstire nu poți ieși din lume dacă nu ai vocație pentru asta. Și eroul nostru ori nu o avea, ori nu și-o descoperise încă. Starețul l-a dibuit imediat și l-a sfătuit să-și caute un îndrumător spiritual pe potriva trebuințelor lui duhovnicești, arătându-i și pe unde l-ar putea găsi. Avea însă cale lungă de străbătut, pe care n-o putea străbate decât tot duhovnicește. Și astfel eroul nostru a devenit pelerin. Ce vreau să spun este că m-a impresionat, ca cititor informat (într-o anumită măsură), acuratețea teologică cu care sunt puse în pagină atât frământările fratelui Chiril (numele său de călugăr), cât și sfaturile pentru drum ale starețului: „Și nu uita că părintele credinței noastre, Avraam, tot un călător a fost”, îi spune acesta la despărțire.
Ajungem astfel la celălalt fir: povestea Sarei, soția cea îndelung nefertilă a lui Abraham, patriarhul, așa cum ne este spusă în Biblie. Și ea pornește într-o călătorie, alături de Abraham, având și ea nevoie de ajutor. Căci dacă Abraham era puternic în credința lui, Sara nu era. Sara se lăsa doar purtată de condiția ei de femeie și de credința lui Abraham. Credință de care nu era întrutotul convinsă: Ce nu era în regulă cu zeii, fiecare cu domeniul lui de care se putea ocupa pe îndelete, de trebuie să ne rugăm unuia singur care să se ocupe de toate?
„Abraham repeta cuvintele pe care i le spusese în vis zeul său cel mare: să iasă din pământul său, din neamul și din casa tatălui său, pentru un pământ pe care i-l va arăta zeul însuși. Mai vorbea și de o făgăduință cum că va deveni părintele unui nem mare, un neam binecuvântat, mai presus decât toate cele de pe Pământ. Pântecul plat și steril al Sarei tresări de spaimă. Îi era teamă că zeul lui Abraham o lepădase din planurile lui, căci din ea nu se putea naște un popor mare, ba nici măcar un amărât de prunc de parte femeiască, și îi era teamă că bărbatul ei, curmalul în umbra căruia trăia, va fi desprins din rădăcini și purtat te miri unde. Ce zeu o mai fi acela care nu-și găsește odihna în statuile și templele din piatră, cum o fac ceilați zei din Haran ori din Ur?”
Aflăm aici de îndoielile care îi frământă pe cei care, neauzind în vis, ca Abraham, cuvântul Domnului, trebuie să se mulțumească cu relatări la mâna a doua. Cu povești al cărui rost nu îl înțeleg și în care, ca să le accepte, trebuie să creadă. Dar poți să crezi nesmintit, ca Abraham, în ceva ce nu înțelegi? Chiar dacă te încredințezi acelui ceva nu vei fi sigur că i te încredințezi destul, că nu rămâne nimic pe dinafară care să te tragă înapoi, în lume. Straniu acest reflexiv „a se încredința”, care cuprinde în el și încrederea, și credința!
Îmbrăcat în rasa de călugăr primită de la mănăstire, fratele Chiril colindă satele unde este hrănit și adăpostit și unde lumea ascultă cu pioșenie singura rugăciune pe care apucase să o învețe printre călugări. Dar el își are temerile lui:
„Nu eram înger, eram omul acela slab, neputincios pentru muncile grele, și trebuia să înfrunt lipsa unui adăpost, poate setea și foamea, dificultatea de a mă spăla și îngriji. Pentru a scăpa de toate astea trebuia să bat la ușile oamenilor, probabil să mă țin după ei într-o lume în care ei se au unii pe ceilalți. Nu va suna îndemnul meu de a face bine ca un strigăt sâcâitor de foame? Și nu le voi părea ca un cerșetor mai perfid decât ceilalți căci, deși vreau să le fie milă de mine, îndrăznesc să îi povățuiesc?”
Nu le va părea! Interesant este că, văzând oamenii în el pe cel dăruit cu harul de la care să se adape, el însuși trăiește o transformare. O transfigurare chiar, aș putea zice. Din grija de a nu înșela așteptările pe care ceilalți le aveau de la el, se străduie să devină cel care aceia își închipuiau că este. Și reușește nu să fie înger ci să se curețe treptat de balastul convenției, al lucrurilor care te ajută să supraviețuiești dar te împiedică să trăiești. A fi cu adevărat pelerin este cu siguranță o mare provocare.
Pe de altă parte Sara, în pelerinajul ei (căci pelerinajul era al ei, cea care se îndoia, nu al lui Abraham, care știa), se confrunta cu o neîncredere de care se simțea vinovată:
„ Încrederea Sarei în puterea vocii lui Abraham a fost greu pusă la încercare. Căci stâncile îl ascultau docile și îi așterneau cărări printre ele, însă în ținuturile acelea necunoscute se iviră și oamenii. Chiar dacă străinii în locurile acelea erau ei, Sarei aceia îi păreau străini, ca din altă lume, oamenii înarmați pe care îi zăriră pe înălțimea unui munte. Cum se făcea că existau oameni în țara lui Dumnezeu? Iar dacă nu acolo era țara promisă, cum de îndrăzneau să le stea în drum, nesocotind porunca dumnezeului pe care Abraham îl lăuda ca fiind cel mai puternic?”
Curând însă au ajuns la stejarul din Mamvri, în țara Canaan, iar Sara a început să aibă alte griji. Din călătoria ca un pelerinaj a învățat să aibă încredere în Abraham și în dumnezeul lui, să li se „încredințeze”, adică, și asta i-a permis să se întoarcă la viața ei de femeie și de soție. Să-și trăiască rolul pe care, în cele din urmă, a reușit să-l împlinească după cum fusese dat. Dintre personajele acestui episod biblic fondator, cel al Sarei mi-a părut a fi mai complex și mai uman, mai viu și mai plin de înțelesuri decât cel al lui Abraham. Și, iată, la fel îi pare și autorului cărții de față.
Cele două fire ale narațiunii, deși intercalate, par fără legătură unul cu celălalt în afară poate de faptul că descriu niște călătorii. Inițiatice amândouă, însă diferite: fratele Chiril părăsește de bunăvoie lumea pe care o cunoaște și care nu i-a adus prea multe satisfacții în favoarea uneia total necunoscute și în care, ca să rămână în viață, trebuie să joace un joc. Care devine mai mult decât un joc, devine o epifanie care îl prinde și îl transformă. Sara părăsește lumea unde își avusese locul, pentru că asta trebuia să facă măritându-se cu Abraham. Ieșirea dintr-ale ei o descumpănește, o face să-și pună întrebări, însă călătoria îi oferă și ei o epifanie: Abraham știe! Și dacă Abraham știe, înseamnă că așa e, iar ei nu-i rămâne altceva de făcut decât să se concentreze pe rolul său în această poveste.
Ce mi se pare interesant este că, fie și făcând abstracție de contextul religios în care sunt cuprinse, cele două experiențe rămân valabile și semnificativ umane la un nivel esențial. Deci firele au legături mai profunde decât apar la prima vedere, însă autorul ne lasă pe noi să le descoperim. Am oferit în această recenzie mai multe citate decât de obicei, și recunosc că am fost tentat să mai dau. Pentru că în aproape fiecare pagină dintre cele 130 am găsit observații subtile despre natura umană, observații care merită să fie împărtășite.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: EdituraParalela.ro, pagina de Facebook a autorului)
