”Escapada”, de Lavinia Braniște
Editura Polirom, Colecția ”Ego. Proză”, Iași, 2014
Traducere din limba engleză de Cătălina Antonia Stoenescu
Ceea ce caracterizează proza scurtă a Laviniei Braniște este aparenta lipsă a unui final, a unei finalizări certe a acțiunii, astfel încât cititorul mai puțin atent să fie mulțumit. Este același gen de tipar pe care îl regăsim în acele filme de artă, ca să facem o paralelă cu cinematografia, în care totul este perfect, iar finalul este deschis, ambiguu. Aceasta determină adevărații spectatori să își pună întrebări mult timp după finalul filmului, iar spectatorii de duzină să fie nemulțumiți. În privința mea, mi-a plăcut faptul că fiecare povestire a autoarei m-a determinat să închid pentru moment cartea și să mă întreb: ”Oare ce s-a întâmplat cu personajele?”
Nu am mai citit-o pe Lavinia Braniște: din prezentarea făcută pe coperta a doua, a debutat în 2006 cu un volum de poezii, ”Povești cu mine”, după care a urmat un volum de proză scurtă, ”Cinci minute pe zi”. Cu ”Escapada”, este la al doilea volum de proză scurtă și, sincer, îmi doresc o continuare normală către un roman de autor. Cum este însă proza scurtă a Laviniei Braniște? Este sinceră, simplă și oarecum minimalistă, aproape sigur inspirată din realitatea imediată, din ceea ce tânară scriitoare a trăit și simțit.
Eroii Laviniei Braniște sunt persoane obișnuite și cu greu putem deosebi în prozele sale vreo alură de fantastic (ceea nu înseamnă, desigur, că normalul este un defect): imaginați-vă un profesor de gimnaziu dezamăgit de elevi și de salariu; sau un bărbat găzduit de mătușa sa, fără să aibă vreun viitor luminos în față și cu singura speranță că îi va moșteni casa după moarte; sau niște oameni ambițioși, care își construiesc un ONG pentru a renaște viața tradițională și sunt loviți direct în față de realitatea românească, de acei oameni care nu se gândesc decât la propriile interese și beneficii. Și exemplele pot continua, pentru că personajele imaginate în ”Escapada” nu sunt deloc neobișnuite, ci sunt impregnate de o realitate românească dezamăgitoare, dar care nu este deloc anormală, ci o întâlnim fiecare dintre noi pe străzi, prin oamenii cunoscuți, prin înseși viața noastră.
Să nu credeți că sunt, la rândul meu, dezamăgit: din punctul meu de vedere, literatura românească se poate inspira chiar din realitate, în multe cazuri; dacă istoria noastră este mai greu de pus în pagină (dar sunt și cazuri fericite, precum ”Negru și Roșu”, de Ioan T. Morar), realitatea din prezent oferă suficient subiecte pentru scriitorii români. Indiferent dacă citim sau nu literatură românească, nu trebuie criticați pentru că nu oferă subiecte profunde sau epopei monumentale: și Llosa, și Kadare, și Coetzee, pentru a oferi doar trei exemple, au scris despre realitatea vremurilor și locurilor în care au trăit. Singura diferență este că ei sunt scriitori mondiali, iar societatea în care trăiesc a știut cum să-i promoveze.
Oameni dezamăgiți de societate și de apropiați, oameni singuri și fără zâmbete, persoane care nu au niciun țel în viață, poate în afară de scopul procreeri găsim în fiecare imagine pe care o zărim în jur. Lavinia Braniște chiar asta face: descoperă astfel de oameni, de obicei trecuți de treizeci de ani (momentul de răscruce, cel în care fiecare ar trebui să se gândească la propriul viitor) și ne împărtășește întâmplările cotidiene ale acestora. Ei nu sunt chiar dezamăgiți, cel puțin nu conștientizează aceasta, ci sunt pur și simplu mulțumiți cu propria condiție. Sunt acei oameni pe care îi puteți privi pe stradă, care trec pe lângă dvs. și care nu zâmbesc niciodată. Fără speranțe, dezamăgiți, așa cum am tot repetat în această recenzie:
”Eu eram un nimeni care a avut un puseu de self-esteem intelectual între 27 și 30 și care imediat după aia a început să se scufunde încet unde îi e locul. Un om îngrozit de viață și de sfârșitul ei, unul care și-a dorit de mic să moară mai repede și să scape, știind că nu e totuși omenește să-și dorească asta, dar care acum și-o dorește din nou atât de mult încât se teme ca nu cumva creierul să genereze incantații subconștiente și să atragă, din toate dorințele și rugăciunile lansate până acum aiurea, rămase fără răspuns, taman îndeplinirea ăsteia, Doamne ferește. Până pe la 27 am fost un nimeni, dar unul care se credea dator s-ajungă cineva. Și care chiar a făcut eforturi în sensul ăsta.”
Desigur, sunt mai multe povestiri ce mi-au plăcut mai mult decât altele. ”Înăuntru nicio muscă” dezvăluie drama personală a unui profesor de gimnaziu, ce pare a fi copleșit de toate problemele ”existențiale” apărute din senin: primul salariu îi este înjumătățit, naveta spre școală este prea lungă, mita este în floare (chiar dacă este constituită chiar dintr-o „floare”), copiii sunt obraznici. Toate la o școală privată, care ar trebui să fie un standard, chiar și în învățământ. Nimic însă nu e mai nemulțumitor decât întoarcerea la realitate, sub chipul unor lucrători nepricepuți de la un hypermarket.
În ”O sută opt”, poate cea mai bună povestire a volumului, două surori sunt din nou puse în scenă într-o savuroasă surprindere a realității românești, aceea a spitalelor de stat. De fapt, problema (ca în multe alte povestiri ale Laviniei Braniște) nu este neapărat una ”de stat” vs. ”privat”, ci aceea a oamenilor obișnuiți cu acest sistem, cărora nu li se pot împotrivi sau, mai grav, nu vor să li se împotrivească fiindcă așa sunt obișnuiți. Tatăl este grav bolnav aici, chiar foarte grav, fără speranțe de supraviețuire, iar cele două fiice, nici ele aflate la prima tinerețe, încearcă să facă tot posibilul ca drumul spre moarte să fie lin. Una conștientă, calculată, sensibilă, cealaltă care vrea să meargă pe calea bătătorită, aceea a mitei oferită de la intrarea în spital până la preotul ”necesar” pentru ultima împărtășanie. Două lumi diferite.
În ”Albastru”, ajungem în lumea publicitară, atât de dragă mie nu pentru că aș face parte din ea, ci pentru că este plină de mici ironii, de învățăminte și de mesaje despre cum nu ar trebui să se poarte oamenii, atât de atrași de bani și nu de sentimente. Întârzierile de la serviciu sunt pedepsite aspru, inuman, chiar dacă, să spunem, motivele sunt plauzibile, iertătoare, am putea să spunem, din nou, prin contrapondere, umane. Dar fie și pentru o simplă întârziere de la serviciu, de câteva minute, trebuie să te milogește la persoane inferioare, dar reci, trebuie să îți ceri mii de scuze, indiferent dacă întârzierea ta nu are nicio influență asupra unui task (din nou, un cuvânt prețios corporatisto-publicitar) viitor și important.
Îmi doresc mult ca viitorul drum al Laviniei Braniște să fie un roman. Ca finalul deschis a fiecărei povestiri să fie însuflețit și pus în scenă în povestiri cu o lungime mai mare. Până atunci, mărturisesc faptul că ”Escapada” mi-a adus în prim plan o mulțime de povești frumoase, reale, apropiate oricărui cititor. Dar, în același timp, mi-aș dori un pic mai mult, o poveste dezvoltată (fiecare povestire din volum are capacitatea necesară de a fi dezvoltată), care să mă apropie mai mult de personaje, de multe ori insuficient descrise și lipsite de o personalitate conturată detaliat. Autoarea are toate calitățile, sper ca drumul firesc să fie de la poezie, prin proză scurtă, spre roman.
1 comment