„Sonata pentru acordeon”, de Radu Aldulescu
Editura Litera, Colecția „Biblioteca de proză contemporană”, București, 2021
Se spune despre romanul lui Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon că este primul roman postdecembrist, asta după ce a fost catalogat și unul dintre cele mai bine scrise romane așa-zise „de sertar”. Dar ce înseamnă, de fapt, „romanul de sertar”? Orice face parte din „literatura de sertar” simbolizează, de fapt, lucrări nepublicate sau nepublicabile (mai degrabă cu acest al doilea sens) din pricini mai mult sau mai puțin favorabil istorice. Așadar, și Sonata pentru acordeon este corect încadrată în acest gen literar atât de răspândit în tabloul cultural românesc de dinainte de 1989.
Așa cum se spune și în excelenta prefață semnată de Călin Teutișan, volumul de față pare a avea ecouri din ambele perioade – și cea pre-, cât și cea postdecembristă, îmbinând nu doar stiluri scriitoricești diferite, dar și viziuni asupra societății descrise care fac parte din două epoci diferite. Această îmbinare extraordinară într-o manieră cât se poate de frumoasă creează premisele unei adevărate epopei contemporane, a căror fire narative se desfășoară ingenios prin cartierele mărginașe ale unui București de odinioară (dar nu foarte de demult), printre șinele de tren, pe maidanele pitorești de la periferie, având iz de grătare și amprenta unui stil de viață aproape patriarhal, aș spune, cu rădăcini în mahalaua comunistă care păstrează, totuși, o notă de fascinație și de „altădată”, mai ales pentru un cititor ca mine, care nu a trăit acele vremuri, dar căruia îi place nespus să se împărtășească literar din atmosfera de atunci și de acolo.
Așa cum spune și titlul acestui articol, avem în față o epopee de o întindere considerabilă, o saga de familie a cărui obiect principal este format din membrii clanului Dei, cu o concentrare specială pe cei trei tineri ai familiei – Marian, Gelu și Nina. Acești oameni ai erei comuniste prind viață într-un mod cât se poate de natural și naturalist sub condeiul inovator al lui Radu Aldulescu, unul dintre cei mai complecși și interesanți prozatori contemporani. Modalitatea de caracterizare a personajelor, stilul curgător, aproape fără opreliștile unor semne de punctuație care transformă rândurile operei în adevărate fluvii ale gândurilor personajelor și autorului fac din Sonata pentru acordeon un exemplu de literatură postmodernă și postdecembristă ce face figură distinctă în tabloul literar al vremurilor, rămânând încă unul dintre vârfurile prozei de la începutul anilor ’90.
Faptul că Editura Litera a ales să reediteze romanul lui Aldulescu în cadrul colecției Biblioteca de proză contemporană denotă că această proză a fost considerată a fi demnă de cunoașterea cititorilor actuali, din noile generații. Și nu pot decât să aplaud această inițiativă, căci astfel mi-a fost prilejuită prima întâlnire cu acest autor care m-a fascinat încă de la primele pagini ale scrierii sale. Recunosc faptul că înainte de Sonata pentru acordeon nu citisem alte lucrări ale lui Radu Aldulescu, dar experiența avută în urma acestei prime lecturi a fost una mai mult decât fericită și plăcută, astfel încât mi-am propus ca în perioada următoare să-i descopere și celelalte opere. În primul rând, am fost încântat să descopăr în numeroasele pagini ale Sonatei pentru acordeon ecouri din alte romane-fluviu ale literaturii universale chiar. Cel puțin din punctul meu de vedere.
De fapt, inițial mă gândisem ca titlul acestui articol să fie Familia Buddenbrook de Ferentari, căci am simțit pe tot parcursul lecturii că mă aflu în prezența unei descrieri epice a destinului unui clan asemenea celui exploatat și prezentat cu atâta genialitate de Thomas Mann în celebra sa Casa Buddenbrook. Totuși, am păstrat titlul actual, spre a nu cădea în păcatul unei comparații care unora li s-ar părea poate chiar blasfemică. În ciuda posibililor cârcotași care ar contesta valoarea reală a prozei românești contemporane, cred că Sonata pentru acordeon va putea sta, odată cu trecerea timpului, lângă alte titluri celebre ale literaturii universale. Ce păcat, totuși, că operele literare românești nu sunt mai traduse și mai cunoscute peste hotare, căci sunt sigur că cititorii străini ar fi încântați să descopere asemenea opere prețioase precum romanul în discuție.
Creația lui Radu Aldulescu se ridică cu ușurință la nivelul altora din literatura română și europeană. Mai mult, aduce un plus de savoare locală din punct de vedere spațial și temporal, căci le permite celor care nu au cunoscut îndeaproape perioada istorică în cadrul căreia se desfășoară saga familiei Dei să intre într-o lume cu adevărat aparte. De la descrierile minuțioase ale curților de pe străzile cartierului Ferentari (un loc pe cât de sărac și rău-famat, pe atât de fascinant prin locuitorii și obiceiurilor pline de culoare și pitoresc ale acestora), la poveștile de dragoste deocheate, dar pline de farmec, al personajelor principale, trecând prin istorisirea diverselor întâmplări din fabrică și de pe terenul de fotbal, romanul lui Radu Aldulescu se constituie pe bună dreptate într-o sonată polifonică a unui București apus, a unor vremuri și locuri care încă atrag cititorul actual. Ceea ce m-a frapat în mod cât se poate de plăcut a fost lipsa oricărei urme de vulgaritate și limbaj obscen, contrar așteptărilor oricui ar auzi care este subiectul cărții. Dimpotrivă, însă – Sonata pentru acordeon aproape că devine un poem epic în proză, căci figurile de stil abundă, iar comparațiile neașteptate, de o frumusețe rară umplu cele peste 400 de pagini.
„Orchestra vibra trandafiriu-încețoșat”; „(…) o guristă, o țigancă grasă în rochie lungă de culoarea sângelui de bou”; „Femei înfierbântate, în rochii mulate pe rotunjimi ațâțătoare sau de caricatură, cu decolteuri dezvăluind jumătăți de sirenă (…)”
Am vrut să enumăr câteva dintre sintagmele și construcțiile poetice care descriu atmosfera unei petreceri de cartier pe care autorul o dezvăluie într-unul din subcapitole, pentru a sublinia eleganța, rafinamentul neașteptat de plăcut și stilul atât de aparte pe care Radu Aldulescu le folosește în a creiona zone ale orașului nostru pe care altfel nu cred că le-am fi putut privi prin asemenea ochelari roz. Nu spun că avem sub lupă ceva ce-ar avea legătură cu la vie en rose. Departe de mine gândul acesta și departe de autor intenția respectivă. Există întinse fragmente care discută din abundență greutățile și dramele personajelor din acest mediu social mai puțin favorizat. Cu toate acestea, modul în care prozatorul alege să povestească și să dezvăluie întâmplările sale este unul puțin întâlnit în literatura română contemporană, lucru care face lectura Sonatei pentru acordeon cu atât mai importantă, mai incitantă și mai plăcută.
Așadar, dacă vă doriți o lectură așezată, pe care să o parcurgeți mai lent, pe îndelete, dar care să vă îmbogățească atât spiritul, cât și intelectul și care să vă dea o stare de bine, vă recomand să nu ocoliți primul roman post-decembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, pe care Editura Litera a ales să-l reediteze și să-l includă în colecția Biblioteca de proză contemporană. Veți avea cu siguranță o surpriză cât se poate de plăcută care vă va trezi, probabil, curiozitatea și față de celelalte opere ale autorului, așa cum mi s-a întâmplat mie.
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse foto: www.zf.ro, www.litera.ro, https://ro.pinterest.com)
