”Elegie pentru Mihai”, de Ion Vianu
Editura Polirom, Colecția ”Eseuri & confesiuni”, Iași, 2018
Urmăresc cu o intensă plăcere intelectuală scrierile lui Ion Vianu și între ele eseistica sa. Culegerile sale de eseuri, despre o parte din care am scris și aici, reprezintă o secțiune importantă din opera sa. Ele îmbină întotdeauna erudiția minții sale enciclopedice, amintiri personale și poziționări în propria sa biografie și puncte de vedere fascinante prilejuite de formația și expertiza sa de medic și de psihiatru. Apariția la începutul anului 2018 la editura Polirom, în colecția ‘eseuri & confesiuni’, a cărții ‘Elegie pentru Mihai’ este o contribuție remarcabilă la literatura și istoriografia regalista română din ce în ce mai consistentă și nu numai ca număr de apariții, îmbinată cu mărturii personale despre întâlnirile dintre autor și regele dispărut dintre noi fizic de foarte puțină vreme.
Deși cartea are mai puțin de o sută de pagini, ne bucurăm ca cititori de o densitate remarcabilă de idei și de emoții împărtășite. Primele trei secțiuni ale cărții se referă la cele trei perioade principale ale vieții ultimului suveran al României: copilăria și perioada domniei sale împărțită în două de actul de la 23 august 1944, cea mai importantă acțiune a sa cu implicații profunde în istoria României; perioada exilului între abdicarea dictată de la 30 decembrie 1947 și până la evenimentele din decembrie 1989; epoca post-decembristă, cu întoarcerile ratate sau parțiale și redobândirea statutului de suveran, nu pe plan politic, ci mai mult în sufletul majorității românilor. Cele câteva pagini ale ultimului capitol încearcă o concluzie și o punere în context istoric, dar și psihologic – a psihologiei poporului român.
Ion Vianu îi poartă regelui Mihai un respect pe care îl pot înțelege complet doar cei născuți și trăiți în vremea în care România avea un Rege și acesta era conducător și simbol al unității și caracterului statului. De-a lungul cărții folosește majuscule de fiecare dată când se referă la persoana lui Mihai I și ii și acordă titluri pe care notorietatea publică și aprecierile personale le-au folosit în a descrie etapele vieții, abordările și evoluția atitudinilor sale în viața publică. Mihai I a fost pe rând pentru Ion Vianu și pentru contemporanii săi Regele Copil, Regele Copiilor, Regele Partidelor (mai ales în perioada exilului) și Regele Cetățean (spre sfârșitul exilului și în perioada intoarcerilor). Aprecierile și relația scriitorului cu suveranul și omul care a fost Mihai se dezvoltă și ele, de la sentimentele copilului care îl întrevede pe regele abia ieșit din adolescență pe străzile Sinaiei și îl include în lumea fanteziilor sale, la tânărul care absoarbe cu teamă împreună cu întreg anturajul său ‘burghez’ pierderea reperelor naționale și morale la abdicare, la dizidentul matur devenit și el exilat și împărtășind cu suveranul acțiuni și activități legate de soarta României, până la ultimele întâlniri și întrevederi din agitatele vremuri de după 1989. Relația este tot timpul asimetrică, dar asimetria nu este întotdeauna într-o singură direcție, căci sunt incluse și aprecieri de caracter, și analize psihologice. Poate că tocmai acest ultim aspect ar fi fost interesant de aprofundat, de exemplu în a analiza în ce măsură relația dintre Mihai și tatăl sau Carol al II-lea i-a influențat ultimului rege caracterul. Putem înțelege din cele scrise de autor care este judecata sa politică și istorică, dar din respect față de personalitate și pentru a păstra tonul și atmosfera cărții nu sunt aplicate și uneltele psihanalizei. Ce fascinant capitol ar fi fost!
Ion Vianu nu își asumă rolul de istoric obiectiv și relatează evenimentele prin prisma personală. Judecata despre perioada prea scurtă a domniei efective a regelui Mihai este departe de a fi idealizată. Descrierea sentimentelor trăite la 23 august 1944 este consistentă cu multe dintre relatările familiei și prietenilor mei care au trăit evenimentele:
‘Am simțit o bucurie pe care mi-este greu să o descriu. A fost modelul altor mari bucurii pe care le-am simțit în viață, mai târziu, în zilele când m-am însurat, când s-au născut copiii și nepoții noștri. O bucurie făcută dintr-un sentiment de triumf, amestecat cu certitudinea că se naște o lume. … Legătura am făcut-o imediat: lovitura fusese dată de Mihai, omul de la volanul acelui Lincoln, băiatul trist și frumos, regele, prizonierul Mareșalului.’ (pag. 19-20)
Deziluzia nu avea să întârzie. Momentul din 1944 a fost apogeul carierei politice a lui Mihai, și în anii care au urmat puterea și influența sa politică reală au fost și mai diminuate, și mai disproporționate în raport cu imaginea și speranțele poporului. Exilul a reprezentat într-un fel și o salvare a onoarei instituției monarhice, deoarece ‘experimentarea unui regim monarhic-comunist’, cum o numește Vianu, devenea de la un punct încolo o metodă de a justifica istoric noaptea dictatorială în care se adâncea România. Interesantă este și observația că pe lângă clasele care pierdeau puterea economică și politică sub comunism, cea mai afectată de plecarea regelui a fost țărănimea, pentru care instituția regală devenise o parte din tradiție și din așezarea firească a lumii.
De unde își adunase tânărul readus pe tron pentru mai puțin de un deceniu (dar ce deceniu!) al istoriei României cunoștiintele și fibra morală pentru a domni? Ion Vianu atribuie meritul principal al educației unui rege, care în copilărie nu fusese educat să fie rege, reginei-mama Elena, întoarsă în 1940 din exilul în care o trimisese Carol al II-lea. Între alte componente ale caracterului regelui, Ion Vianu consideră ca esențială abordarea religioasă. În textele legale ale țării regii României domnesc ‘prin grația lui Dumnezeu și voința națională’. Pentru Mihai ‘”Voința națională” nu este a doua componentă a legitimității, ci chiar traducerea în termenii umani a celei dintâi.’ (pag. 31) … ‘religiosul pentru el făcea parte din exercițiul puterii’ (pag. 35) … ‘oricât de sceptic ar fi cel care vrea să-l înțeleagă pe Mihai, nu poate să omită această profundă relație cu divinul care l-a făcut, toată viața și prin toate umilirile grozave prin care a trecut, să se simtă Rege.’ (pag. 36). De aici derivă și automatisme de comportament care îl vor însoți permanent pe rege, inclusiv în perioada exilului când devenise din multe puncte de vedere un cetățean ca oricare altul, înfruntând greutățile vieții: ‘Mihai I purta o mască, dar în nici un caz din vanitate, ci din datorie: masca de fier a obligației de a suporta condiția ce-i fusese menită cu greutatea unor zale, condiția regală.’ (pag. 66)
Psihologic analiza este convingătoare. Când însă ea este generalizată pe planurile politic și istoric, apare unul dintre puținele puncte disonante pentru mine în acest text. ‘Fără o componentă mistică, regalitatea nu mai convinge. Monarhismul constituțional nu mai are sens fără „partea creștin㔑. (pag. 63). Chiar punând la o parte exemplele monarhiilor constituționale ne-creștine din Asia, este cred cel puțin la fel de valid argumentul după care continuitatea instituțională își poate extrage seva nu numai din credința religioasă, ci și din aderența la principiile democrației și valorilor universal umane, a grijii și datoriei suveranilor față de toți supușii adunați sub simbolul coroanelor și sceptrelor regale.
Trăsătura de caracter care i se putea imputa cel mai mult suveranului în viziunea autorului era șovăiala. Deși nu era lipsit de curaj – nici fizic și mai ales nici moral – agoniza mult asupra deciziilor. În 1944 timpul a fost îngăduitor cu el și cu România, momentul ‘întoarcerii armelor’ din luna august fiind bine ales în dinamica desfășurării războiului și contribuind în mod semnificativ la scurtarea acestuia, deși această contribuție a României a fost prea puțin apreciată de aliați în acel moment și în istorie. Imediat după 1989 însă, ezitările și lipsa unui plan strategic de acțiune în condițiile prăbușirii comunismului în Răsăritul Europei au însemnat, poate, pierderea unei ocazii istorice. Ion Vianu este și aici destul de îngăduitor în judecățile sale, descoperind chiar și un paralelism între elementele tragice ale destinului ultimului rege al românilor și ale celui al prințului danez Hamlet, și el pradă ezitărilor și șovăinței în asumarea destinului, și tot din responsabilitate și nu din lipsă de caracter.
La sfârșitul celui de-al treilea capitol Ion Vianu remarcă faptul că dacă roțile istoriei s-ar fi învârtit puțin altfel și dacă două lovituri de stat nu l-ar fi îndepărtat de la tronul României, Mihai I ‘ar fi domnit nouăzeci de ani, mai mult decât faraonul Ramses al II-lea și decât regina Victoria’ (pag. 89). Soarta sa a fost legată strâns de destinul României și al poporului român. ‘Mihai I nu a căzut în bătălie, nu a fost pus la caznă, dar a întrupat exemplar ceea ce în forme și împrejurări diverse s-a întâmplat națiunii: lipsirea de țară, exilul, oribilul exil, intern sau extern.’ (pag. 94-95). Această carte-eseu ar fi putut avea ca titlu alternativ ‘Elegie pentru România’. Pentru România așa cum ar fi putut fi, dar nu a fost să fie.
