”E-un rege nebun în Danemarca”, de Dario Fo
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2017
Traducere din italiană de Vlad Russo
Motto: ”Ne-am obișnuit să categorisim orice gest omenesc cu prea multă simplitate și cam sumar. Despre un om care ia hotărâri foarte cumpănite se spune că e înțelept, chiar dacă pe urmă rezultatul ideii sale se dovedește a fi catastrofal; despre un altul care, brusc și fără zăbavă, impune adoptarea unei idei extrem de benefice și o nimerește din plin, spunem că e nebun.” (pag. 64)
Dario Fo mărturisește chiar în subtitlul romanului că ideea îi aparține fiului său – După o idee a lui Jacopo Fo –, lucru pe care îl repetă în nota de la început: ”Ideea acestei cărți s-a născut în urma unei cercetări privitoare la regii Danemarcei din secolul al XVIII-lea, realizată de fiul meu Jacopo.” Așa că, imediat după ce termini acest volum, te întrebi cât este adevăr și cât este ficțiune, mai ales că wikipedia abundă despre informații despre regele nebun al Danemarcei, Christian VII, despre fiul său, Frederick V și intrigile aristocrației pentru tronurile lor. Nu vom știi probabil niciodată, dar încă o dată, înainte de decesul său din 2016, Dario Fo a fost un descoperitor al unor istorii despre care nu se știau prea multe (de citit, în această notă și volumul ”Fiica papei”).
”E-un rege nebun în Danemarca” nu are un narator propriu-zis, ci este alcătuit din diferite fragmente de jurnale sau scrisori ale personajelor principale, ”descoperite” de autor, lăsându-și astfel vițele regale să-și spună povestea fără a interveni prea mult, cel puțin aparent. De aceea, dincolo de a deveni o cronică pur istorică (ceea ce și reprezintă, pe alocuri), personajele dau viață acțiunii și evenimentelor pe care le trăiesc, prin implicarea sentimentelor și rațiunilor proprii de a trăi. În plus, așa cum spune chiar regele Danemarcei și Norvegiei, Christian VII, biografiile clasice sunt prea statice și cu înflorituri plătite:
”Pentru așa-zisele biografii ale oamenilor ce dețin puterea – cum s-ar părea că e și cazul meu, cel puțin pe hârtie -, se angajează în mod normal povestitori de profesie, așa-numiții biografi, oameni care de obicei scriu după tipare deja învechite, înșirând o serie de locuri comune și lingușeli insuportabile, care fac din orice suveran o marionetă căreia i se atribuie isprăvi pe cât de tumultoase, pe atât de mincinoase. Eu îmi doresc o istorie adevărată, dacă se poate spusă fără emfază, dar oricum lipsită de retorică și de fabulații, motiv pentru care mi-o și scriu singur.” (pag. 15-16)
Christian VII a suferit de probleme cu sănătatea încă din copilăria fragedă, dar cu toate acestea a ajuns rege al ținuturilor natale (Danemarca și Norvegia, pe atunci) la doar 16 ani, pentru a domni cu adevărat doar șase ani, fiind urmat de o perioadă de regență a mamei și fratelui său vitregi (amândoi mari uneltitori în toată perioada domniei), pentru ca apoi să abdice în favoarea fiului său natural, Frederick al VI-lea, cel care, și el, are un rol principal și în acest volum. În plus, nu sunt lăsate la o parte intrigile pentru domnie, căsătoriile aranjate și cele din dragoste, adulterul regal sau felul în care se forma educația unui copil regal. Dublate de ”nebunia” de care suferea Christian (se pare că a avut schizofrenie), toate acestea fac un roman istoric incitant.
Dar peste toată această istorie a realității, se suprapune o adevărată desfătare a influențelor culturale și sociale pe care au avut-o cei doi regi. Dacă Christian VII a avut ideile, dar nu a putut, din pricina sănătății sale, să le pună în practică, el l-a învățat și i-a asigurat cei mai buni profesori fiului său, astfel încât măsurile umaniste și populare, căci despre acestea e vorba, să fie implementate în țara lor. Dario Fo pune accentul pe acestea, mai ales că multe dintre ele au precedat pe cele impuse de către Revoluția franceză. Ele au fost nenumărate, unele au putut fi impuse, altele doar inițiate, dar au existat și respingeri din cauza nobilimii: impunerea limbii daneze în administrație (atunci se folosea exclusiv germana), includerea chirurgilor în rândul medicilor, impunerea de reguli pentru angajarea de marinari danezi pentru Compania Indiilor, abolirea privilegiilor nobililor, atribuirea de pământ țăranilor etc. Poate că Dario Fo a dorit să ne dea un semnal și să ne demonstreze motivul pentru care astăzi cele mai liberale și tolerante state din lume sunt cele din Scandinavia:
”Și eu iubesc copiii, și trebuie să vă mărturisesc totodată că n-am nici o înclinație către putere și către pompa regală, și – rămâne între noi – nu pun prea mare preț pe mulți dintre supușii mei, mai ales pe curteni, pe oamenii avuți și pe negustori… ca să nu mai vorbesc de birocrați. Care nu se gândesc decât la privilegii, prebende, titluri și averi. Și nici nevestele lor nu-mi sunt prea simpatice. Mi se par curtezane travestite în mari doamne.” (pag. 28)
Pentru cei care sunt pasionați de romanele istorice și de marile familii domnitoare ale Europei, sunt sigur că acest roman al lui Dario Fo vine în întâmpinarea lor și este o alegere bună. Chiar dacă romanțată pe alocuri, cartea este mai mult istorie pură decât un roman istoric propriu-zis, economic și implicat, dar în același timp bine scrisă, pe gustul meu. În plus, referirea la Hamlet, din titlu și chiar din poveste, este evidentă și chiar dacă personajele sperau ca viața lor să aibă alt deznodământ decât al operei lui Shakespeare, finalul pare identic, dar urmările măsurilor liberale ale regilor sunt totuși importante în timp:
”Sper însă ca noi s-avem parte de o comedie veselă, care să nu semene în nici o privință, și mai ales nu în privința finalului, cu opera pesimistului tău autor.” (pag. 29)
